Pe măsură ce anchetele referitoare la crimele şi traficul de minore din Caracal avansează (de fapt impresia e că anchetatorii bat pasul pe loc, aruncând oraşul şi ţara în haos), prin intermediul televiziunii, al presei scrise şi pe reţelele de socializare apar în spaţiul public ipoteze din ce în ce mai şocante legate de criminal, de lumea interlopă, de poliţie, de procuratură şi de alte instituţii ale statului implicate în anchetă, încât îţi vine să-ţi faci bagajele şi să încerci - cât nu s-a declarat încă stare de urgenţă şi graniţele ţării nu au fost închise - să pleci, în disperare de cauză, asumându-ţi toate riscurile, din România post-totalitară, intrată în degringoladă.

În timp ce posturile de televiziune organizează dezbateri şi scot la iveală mereu alte şi alte amănunte legate de dispariţia Alexandrei şi a Luizei, urmele crimelor încep să dispară în eter, înghiţite tocmai de abundenţa informaţiilor apărute din oră în oră pe micul ecran, informaţii a căror singură menire pare să fie aceea de a abate, la modul ciclic, atenţia publicului mereu spre o altă pistă.

În ciuda agitaţiei de care dau dovadă, instituţiile statului, începând cu preşedintele, premierul, ministrul interimar de interne, procuratura, DIICOT, par depăşite de situaţie, în timp ce opinia publică devine din ce în ce mai îngrozită de crimele şi traficul de carne vie ce se desfăşoară sub ochii autorităţilor. Oricum, dezbaterile şi ştirile sunt din ce în ce mai şocante, atingând cota neverosimilului. Chiar ieri, omul de afaceri Viorel Cataramă, prezent la un post de televiziune, a atras atenţia că în mod oficial în România, conform datelor statistice, dispar anual circa 6000 de persoane, majoritatea fiind tineri abia trecuţi de vârsta critică a adolescenţei. Cred că Viorel Cataramă a făcut, totuşi, o eroare: cifra de 6000 de persoane se referă la Europa de Est, nu România. Oricum, în privinţa persoanelor dispărute, România ocupă locul de frunte. Prin urmare, cazul Alexandra şi cazul Luiza nu sunt fenomene singulare. Au existat şi există, probabil, sute sau chiar mii de Alexandre şi Luize care au dispărut fără urme din România, iar dosarele lor zac în nişte sertare prăfuite ale poliţiei şi ale procuraturii. Probabil că unele dintre Alexandrele şi Luizele dispărute au încăput pe mâna proxeneţilor, altele pe mâna celor care se ocupă de traficul de organe.

În fine, în presă s-au vehiculat multe ipoteze, care de care mai halucinante legate de acest caz. Printre altele, a fost avansată şi ideea că preluarea dosarului Alexandra de către procurorii DIICOT ar avea drept scop ştergerea urmelor traficului de minore ce duc spre Deveselu, tocmai pentru a preveni un scandal internaţional în urma căruia nu numai imaginea României, ci şi imaginea partenerilor săi strategici ar avea de suferit. Ideea aceasta, dacă nu mă înşală memoria, a fost dezbătută recent la unul din posturile noastre de televiziune de către analistul politic şi scriitorul Ion Cristoiu. Mărturisesc că o astfel de ipoteză mi se pare neverosimilă şi periculoasă. Dacă în apropierea locurilor unde sunt staţionaţi militari apar reţele de prostituţie e ceva normal. Asta e valabil pentru toate timpurile, începând, să zicem, cu campaniile regelui Sardanapal şi terminând cu cele 30 000 de prostituate care au invadat Iaşul în perioada refugiului din Primul Război Mondial etc., etc. În acest sens, nici Deveselu nu ar trebui să fie o excepţie. În fond, soldaţii sunt soldaţi oriunde s-ar afla, iar cantonamentul şi antrenamentele, ca de altfel, şi apropierea confruntărilor, au darul de-a le trezi instinctele primare.

Aflate mereu în căutarea unor ştiri senzaţionale care să le crească de audienţa, diverse publicaţii din zona Olteniei, prin intermediul reţelelor de socializare, au profitat de moment pentru a readuce vechea ştire legate de trafic de minore de la Deveselu în actualitate. Bineînţeles că acţiunea lor a avut ecouri şi în presa centrală. Iată, de pildă, ce scrie una din aceste publicaţii on-line (ştiripentruviaţă) pe paginile sale create cu scopul de-a atrage cu orice preţ cât mai mulţi vizitatori: "Cu exact şapte ani în urmă, în presa românească exploda o ştire incredibilă. Conform Click.ro (o sursă pe care o punem sub semnul întrebării), procurorii DIICOT au descoperit că 25 de tinere, dintre care 18 minore, fuseseră racolate de o reţea de proxeneţi din Caracal. Aceştia întreţineau relaţii sexuale cu ele şi le filmau pe ascuns, apoi le şantajau, obligându-le să satisfacă sexual clienţii reţelei". În cadrul ştirii apare şi un pasaj extras din Dosarul DIICOT 2012, care sună astfel: "Când refuzau să practice prostituţia ş…ţ erau şantajate cu publicarea imaginilor înregistrate pe site-urile de profil de pe internet şi cu prezentarea imaginilor părinţilor ş…ţ, precum şi comercializarea acestora în zona unităţilor de învăţământ la care acestea studiau". Referitor la acest caz, ziarul local, Săptămâna în Oltenia, scria: "Clienţii, recrutaţi din rândul soldaţilor americani de la baza militară din Deveselu, judeţul Olt, şi din rândul managerilor austrieci de la hidrocentralele de pe râul Olt, plăteau între 70 şi 400 de lei pentru o partidă de sex cu aceste fete". Iar Evenimentul de Olt, punând accentele de rigoare, împingea evenimentele într-o zonă şi mai aberantă, precizând faptul că o parte din "fetele provenite de la cele mai bune licee din Caracal", după un circuit local, ar fi urmat să devină "mame surogat în Spania". Ştirile acestea trebuie citite cu maximum de circumspecţie. Dacă în 2012, încăput pe mâna unor interlopi, traficul de minore ar fi atins şi baza Deveselu, cred că la scurt timp după izbucnirea scandalului în presă şi după clasarea dosarului, ţinând cont de miza internaţională a bazei de la Deveselu, nici SRI, nici SIE şi nici FBI nu ar fi lăsat ca prostituţia să prolifereze fără nici un control. Mă opresc cu speculaţiile aici, evitând să intru într-o zonă tabu, în care orice informaţie poate constitui obiectul unor manipulări periculoase, nu fără a preciza faptul că cazul legat de traficul de carne vie şi a crimelor de la Caracal îşi are corespondenţă într-un caz similar petrecut în Belgia pe la mijlocul anilor 1990.

Ca şi în cazul crimelor de la Caracal, organele de anchetă belgiene şi-au dovedit nu numai neputinţa, ci reaua credinţă în rezolvarea cazului, inoculând opiniei publice ideea că pedofilul criminal Marc Dutroux acţiona ca un "lup singuratic", ca un descreierat, violând şi torturând cu sadism victimele. În realitate era vorba de o reţea de pedofilie bine organizată, având ramificaţii cu mulţi din oamenii cheie aflaţi în posturile de conducere ale unor instituţii importante ale statului belgian, criminalul fiind doar o simplă piesă dintr-un puzzle mult mai alambicat. "Cazul pedofilului belgian Marc Dutroux, care execută acum o condamnare pe viaţă în Belgia, scria un ziar, a marcat societatea belgiană nu doar pentru detaliile zguduitoare care au ieşit la lumină, scandaloasele rateuri ale autorităţilor şi poliţiei, ci şi pentru indiciile care arătau că Dutroux ar fi acţionat sub protecţia celor mai înalte cercuri politice ale ţării. Dovezile legate de acest caz, poate cel mai terifiant din Europa, au apărut de două ori: mai întâi în timpul procedurilor judiciare, mai apoi prin publicarea numeroaselor documente ale urmăririi penale, în 2009, de către WikiLeaks. Cazul a stat sub semnul suprimării probelor, în ceea ce mulţi au numit o muşamalizare de către establishmentul belgian. Povestea horror care a bulversat opinia publică a reprezentat şi un exemplu al răspândirii corupţiei la scară mare. Efectul: neîncrederea belgienilor în legitimitatea instituţiilor statului. Sistemului juridic belgian i-a luat aproape un deceniu pentru a-l condamna pe Marc Dutroux, în iunie 2004, pentru răpirea, pe la mijlocul anilor '90, şi violarea a şase fete, dintre care patru au fost ucise. Cazul Dutroux a determinat aproximativ 300.000 de belgieni să iasă în stradă în 1996, în semn de solidaritate cu victimele, în celebrul Marş Alb, în timpul căruia protestatarii au adoptat o culoare care în Belgia este un semn al speranţei." Precizăm că între anii 1995 şi 1996, Marc Dutroux, împreună cu complicele său Bernard Weinstein, a violat şi ucis mai mulţi copii sau tineri între 8 şi 19 ani. Pe perioada în care el a fost închis, două fetiţe de 12 ani răpite de el au murit de foame.

Păi, dacă în Belgia, în inima Uniunii Europene, ancheta a durat aproape zece ani, iar lucrurile au fost limpezite abia după intervenţia WikiLeaks, după încă cinci ani de bâjbâieli, cât timp ce se va scurge în România pentru ca încâlceala de vorbe şi de fapte care înconjură ororile petrecute la Caracal să fie elucidată? Douăzeci de ani, treizeci, cincizeci, un secol?!

Nichita Danilov este scriitor şi publicist