Cristian Mandeal – Josu de Solaun: program francez la Filarmonica din Iași

Când te apropii de treptele exterioare ale Casei Studenților, apoi le urci pe cele din hol până la etaj, pregătit să asculți concertul orchestrei filarmonicii, trebuie să faci abstracție de ce auzi tot mai tare, până la excesul decibelilor. Repetițiile formațiilor de muzică rock sau ale unor grupuri de dansatori afectează substanțial starea de așteptare a programului anunțat pe afiș. Răbdarea, speranța întoarcerii în istorica sală din strada Cuza Vodă sunt tributul ce trebuie plătit înaintea audiției triadei lucrărilor academice. Numele dirijorului – interpretului – compozitorilor, titlurile opusurilor sunt „calmantele”, „energizantele” care mențin interesul. Tocmai am enumerat argumentele sosirii vineri, 13 februarie la „pomul lăudat”: Cristian Mandeal și Josu de Solaun asigură întotdeauna caracterul de eveniment al concertelor prin celebritatea partiturilor alese, prin versiunile performante, virtuoze tehnic, mereu deschise surprizelor de ordin interpretativ, spectacolului muzical de cea mai bună calitate.

Debussy-Ravel-Franck: o triadă a universului muzical francez. Atracție de nerefuzat. Unul dintre spațiile spirituale predilecte ale lui Cristian Mandeal. Obișnuința îndrumării publicului în călătoria ce devoalează spiritul, stilul, înfățișările sonore specifice i-au guvernat încă odată selecția. Mi-a rămas în amintire și seara de 21 aprilie 2023, când orchestra Filarmonicii din Bacău și-a depășit standardele tehnic-interpretative binecunoscute recreând spectacolele „regizate” de Claude Debussy (Preludiu la după-amiaza unui faun) și César Franck (Simfonia în re minor). Le-am comentat imediat aici. Prilejul reascultării a venit din nou la Iași, cu douăsprezece zile în urmă – lucrări iluminate sub aceeași baghetă.

Două elemente ce caracterizează stilul creator al lui Cristian Mandeal au fost încă odată evidente. Mai întâi atenția totală acordată desenului melodic, generozității armonice, opulenței nuanțelor sonor-expresive, acum din partitura lui Debussy (1894). Mai ales spectrului armonic, diversității, rafinamentului timbrurilor instrumentale, modelate la un singur instrument sau la întregul ansamblu. Contrar obișnuinței majorității istoricilor, muzicologilor și jurnaliștilor de a considera muzica lui Debussy impresionistă (etichetă refuzată de compozitor!), Cristian Mandeal nu lasă ascultătorului simpla impresie deșarfată a unei stări, a unui climat definitoriu momentului din zi trăit de personajul mitic, ci imaginea clară, logic-rafinat contrastantă. Sunetul diafan al flautului, enunțând melodia „nehotărâtă” din prima pagină a lucrării, învolburările „marine” ale harpei, ale timbrurilor instrumentelor cu coarde, ale instrumentelor din alamă și din lemn – totul este un peisaj căruia Mandeal îi descoperă fiecare detaliu, fiecare umbră și rază de lumină, frumusețea, grandoarea imaginii cuprinzătoare. Respectuos față de vrerea compozitorului, Cristian Mandeal a urmărit deopotrivă desfășurarea dramaturgică a gândului componistic, atrăgând și astfel atenția încântată a celor veniți să asculte. Plăcerea hedonist-estetică a audiției mini-poemului simfonic a fost sporită de raritatea includerii partiturii în stagiunile filarmonicii ieșene. Detaliul de ordin statistic, doar unora cunoscut, a fost superb negat de fiecare instrumentist căruia autorul i-a dăruit solouri, de fiecare partidă din orchestră, legată una de cealaltă prin valurile melodice, prin țesătura sonoră subtilă.

După Debussy, pe scena ieșeană a „intrat” Maurice Ravel cu Concertul în sol major pentru pian și orchestră (1929-1931). Dacă jazzul s-a născut, s-a dezvoltat și nutrit din tradițiile muzicale ajunse în Lumea Nouă prin emigranții europeni, modernitatea secolului XX de pe Bătrânul Continent a fost imediat receptivă la ritmuri, sonorități instrumentale și originalități armonice negre. Argumentele sunt vioiciunea dansului „cake-walk” („pasul prăjiturii”), intonațiile de blues și glissando-urile trombonului, elegant evocate în partea I, Allegramente. Eșantioanele de jazz, încă inedite în anii ’29-’31 din secolul trecut pe scenele cluburilor și sălilor de concert europene, au fost, totuși, urmate în partea a II-a de romantismul familiar, cuceritor – Adagio assai. O muzică a liniștii, a reveriei, a melodicii delicat expuse pe claviatură. Nu lipsesc formulele datoare clasicismului, cum se întâmplă spre finalul acestei părți secunde în comentariul cornului englez, ce însoțește plutirea detașată a notelor pe claviatură, amintindu-l pe Chopin. În actul al treilea, simplu intitulat „Presto”, Ravel și-a lăsat doar patru minute fantezia creatoare, virtuozitatea orchestrală benefic afectate de exuberanța și intonațiile definitorii pentru muzica americană a timpului – influența lui George Gershwin cu lucrările sale, tot pentru pian și orchestră (Rhapsody in blue, Concertul în fa major, Suita „Un american la Paris”), este evidentă.

În cântul pianistic, Josu de Solaun lasă evidenței combinația fericită a temperamentului spaniol, a pregătirii solide în importante instituții de învățământ muzical americane, mediu cultural în care s-a afirmat deopotrivă ca pianist improvizator. Calități numai bune să exprime plenar tocmai tandemul muzical-cultural imaginat de Ravel în Concertul său. Compozitorul francez nu a pretins virtuozitate doar în prima și a treia parte a lucrării, considerând-o la fel de importantă în partea secundă, pentru că în afara excelenței, strălucirii tehnice în tempourile rapide, virtuozitatea mai înseamnă delicatețe, rafinament expresiv în nuanțele piano-pianissimo, în expunerea poetică a liniilor melodice. Aceste apanaje ale virtuozității au fost apreciate de publicul numeros, care ar fi dorit și al treilea bis. E de sperat că revenirea lui Jose de Solaun la Iași nu va fi mult așteptată. Am mai admirat interpretarea pregnantă, strălucitoare a orchestrei, partenerul pianului, de egală importanță și spectaculozitate în Concertul de Ravel.

Dacă lucrările din prima parte a programului au solicitat destule calități performante ale orchestrei, Simfonia în re minor de César Franck (1886-1888) a pretins totul. Valoarea individuală a instrumentiștilor Filarmonicii „Moldova” este cunoscută, mereu de apreciat. În paranteză fie spus, este un argument ce ar merita luat în considerare pentru o nouă serie de concerte în care aceștia să ajungă pe scenă lângă dirijori, ca soliști. Revenind la monumentala simfonie, Franck și-a gândit opusul influențat de pasiunea și excelența cântului la orgă – instrument de care a fost puternic atașat o viață. Impresia că întreaga substanță muzicală ar putea fi transpusă la orgă este demnă de luat în considerare. Însă textul pentru orchestră, amplu, fastidios, bogat în idei, supus inventivității și măiestriei orchestrale are două mize: concepția clară, cuprinzătoare, unitară a dirijorului, relația osmotică a colectivului cu individualitățile instrumentale.

Cristian Mandeal este adeptul altui binom tehnic-muzical. Am menționat primul element la începutul comentariului, acum subliniez grija pentru definirea totală, elegantă, expresivă a traseelor melodice, pentru redarea culorilor infinitezimale și opulente ale orchestrei. Aici este din nou locul admirației pentru stăpânirea seniorială a arcurilor voltaice impresionante din pasajele intens dramatice, din culminațiile grandioase. Al treilea element definitoriu al interpretărilor lui Cristian Mandeal, superb exemplificat din nou la Iași, a fost spectaculozitatea controlată, evitarea exceselor de orice fel. Cum să le lase atenției ascultătorului când echilibratul Franck nu le-a agreat, când el însuși nu le concepe? Simfonia în re minor a fost reîntâlnirea cu o muzică ce atrage de la primele note, menține permanent atenția, lasă amintirii idei muzicale, impresionează, copleșește. Dirijorul a păstrat această capodoperă pe piedestalul pe care valoarea, timpul i l-au asigurat. A mai fost dovada admirabilă a forței expresive, a dinamismului, a consistenței fluxului muzical, ce le asigură calitatea performanței artistice.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video