În înţelesul ei cel mai onorabil, sintagma numea actul interpretativ şi evaluator de susţinere a valorii autentice (cartea şi, prin ea, autorul) în drumul ei spre public. Sigur că reacţia critică era diferenţiată în funcţie de factori de neignorat, de pildă între un debut, un nume nou, la început de drum şi, supus unui alt nivel de exigenţă, sau vreun autor cu pretenţii de „experienţă” măcar, dacă nu cumva chiar de… „consacrare”. Dacă de a veni în întâmpinarea unei cărţi care să merite o astfel de primire e vorba, atunci critica nu are de ce să abdice de la esenţa ei de judecată întemeiată pe argumente şi eventualele rezerve sau îndoieli nu fac decât să întărească încrederea cititorului în ceea ce este pe celălalt talger al „balanţei” cu care criticul „cântăreşte” ce şi pentru ce anume decide să recomande, onest. Susţinerea astfel motivată, ieşirea „în întâmpinare” nu sunt nocive competiţiei, dimpotrivă, esenţialul: nu se „alunecă” în înşelătorie, nu se cultivă impostura nimănui (autor, editor, critic), nu se cade în mediocrizare în lanţ.

Evident, responsabilitatea decisivă revine instanţei critice. Înmulţirea editurilor (nu şi a adevăraţilor editori, competenţi şi exigenţi, căci a edita este un act critic, de selecţie implicită şi nu la măsura, atât de indulgentă, de… doar „publicabil”), a revistelor, concursurilor, festivalurilor a sporit presiunea aspiranţilor (şi veleitarilor), consecinţele se văd în scăderea încrederii publice în mare parte din ceea ce apare, se „lansează”, ba nu rareori este şi „premiat”.

Cele mai vizibile simptome de degradare a lucrurilor apar, cred, la „lansări”, totul depinzând, de fapt, de calitatea intelectuală şi morală (de nivelul acesteia) a vorbitorilor - „lansatori”, care, dacă rămân critici, profesionişti ai lecturii exigente, nu au de ce să laude necondiţionat (şi pedalând în gol) frumuseţea „miresei” din butada de pomină a lui Emil Iordache. Ştiu că se mizează uneori şi pe faptul că verificarea elogiilor fără temei va fi tardivă, după „lansare” şi, eventual, cumpărare. Dar va veni totuşi. Şi ce credibilitate va mai avea, de atunci mai departe, „vocea” aceea, compromisă de fumul ei de tămâie, menit „să nu supere” pe nimeni.

Lansările, secvenţe de mondenitate culturală, pot avea şi substanţă, şi demnitate. De ele, doar de asemenea lansări e nevoie, ca nou născuta carte să fie un prilej de apreciere şi bucurie, fecunde.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar