Criza locuințelor, între haos urbanistic și iluzii reglementate: cine plătește prețul

Prețul locuințelor a devenit, în marile orașe ale țării, o problemă nu doar economică, ci una socială, morală și chiar demografică. Iașul nu face excepție. Casele și apartamentele au ajuns la valori care, în unele zone, rivalizează cu marile capitale europene. Recent, în feed-ul de la Facebook mi-a intrat o reclamă la un cartier de locuințe din Miroslava. Din curiozitate am consultat oferta și am observat că o casă individuală de 145 mp și câteva sute de metri pătrați de teren era listată la 325.000 de euro fără TVA. Prețuri de Paris, într-un oraș fără infrastructura Parisului. Și totuși, tranzacțiile curg. Piața nu s-a blocat, ceea ce înseamnă că cererea există și este suficient de robustă ca să susțină aceste sume.

Dar de unde vine acest dezechilibru? În esență, dintr-o cerere alimentată de surse diverse – credite, moșteniri, bani nefiscalizați – și o ofertă care nu reușește să țină pasul. Se construiește prea puțin, prea încet și, mai ales, prea haotic. În lipsa unui Plan Urbanistic General funcțional, Iașul trăiește într-un regim urbanistic al improvizației. Unii dezvoltatori obțin derogări spectaculoase, ridicând clădiri de 11 etaje acolo unde logica și regulamentele ar sugera maximum trei. Lipsesc parcările, școlile, grădinițele, spațiile medicale, iar cartiere întregi cresc fără infrastructură minimă. Într-un asemenea mediu, specula devine regulă, nu excepție. Dacă terenul poate, teoretic, susține un bloc înalt, prețul explodează. Dacă ar exista reguli clare și ar fi și respectate, terenurile s-ar ajusta la realitate, nu la fantezii.

Consecințele se văd cel mai dur în rândul tinerilor între 25 și 35 de ani. Fără economii, fără avansuri și confruntați cu chirii sufocante, mulți renunță la ideea de a se stabili în marile orașe. Rezultatul? Companiile încep să resimtă lipsa forței de muncă locale, iar golul este acoperit de muncitori extracomunitari, dispuși să accepte condiții pe care românii le resping. Aici nu este vorba despre xenofobie, ci despre o realitate economică: nivelul de trai al tinerilor români este incompatibil cu nivelul actual al chiriilor.

În acest context, apar tot mai multe voci care cer plafonarea prețurilor la locuințe sau a chiriilor – o abordare populară în mediile de stânga și printre ecologiștii care se opun expansiunii urbane. Însă istoria recentă ne arată că plafonarea nu rezolvă lipsa de locuințe. O ascunde. O mută în subteran. De la roșii la țigările Kent, românii știu prea bine ce înseamnă să reglementezi prețul fără să crești producția: dispariția ofertei și apariția speculatorilor. Au trăit-o pe pielea lor în comunism.

Adevărata soluție rămâne aceeași ca în orice piață funcțională: reguli clare, predictibile, aplicate fără excepții, și libertatea antreprenorilor de a construi în acest cadru. Mai multe oferte, nu mai mult control. Până atunci, vom continua să trăim într-o țară în care unele locuințe au prețuri occidentale.

Publicitate și alte recomandări video