Croitorul de aripi

Nu trebuie să fii neurolog sau psihiatru pentru a înțelege că boala Alzheimer e iadul. Căci disoluția identității, pierderea memoriei și prizonieratul în propriul corp, fără repere și fără lumina cunoașterii sunt, evident, mai cumplite decât moartea. E o prăbușire în hăurile vegetativului care provoacă mai curând tragedia decât lirismul. În fond, ce poate face poezia pentru un creier care se chircește în sine sufocat de solzii de beta amiloid care fracturează lent circuitele neuronale ducând la lichidarea celulelor nervoase prin care nu mai trece informația. Până și prezentarea succintă a unei boli fatale, ale cărui declanșatoare sunt încă o enigmă pentru știință, e inevitabil sortită descrierii seci, prozaice, cum am fost obligat eu însumi să fac în acest preambul. Ce poate face, deci, poezia pentru descrierea neantului omenesc, cumplit și necunoscut?

Psihiatru de rang internațional, produs al școlii de psihiatrie de la Iași și Leiden, Liviu Gaspar este recunoscut de mai bine de trei decenii la Haga și Rotterdam ca un fin chirurg mental fără bisturiu, care plonjează pasionat într-o meserie a cărei provocare principală este, dincolo de intervenția fragmentată a medicinei profesioniste, modelarea artizanală a psyché-ului uman. Un cuvânt grecesc care ne trimite la zei și la polisemie. Adică, în primul rând, la poezie. Liviu Gaspar scrie poezie doar în limba română, nu numai ca o formă de patriotism nichitastănescian, ci ca o hrană anti-Alzheimer, ca o terapie de a contracara chingile apăsătoare ale societății post-industriale care sufocă gradat coregrafia rafinată a creatorului: „răsucindu-se/ pe călcîie// banda rulantă/ asamblează balerine// în halele Alzheimer”. În ciuda aparențelor, nu e o artă poetică aici, și nici lespedea explicativă pe volumul său de poezie cel mai recent scos, iată, de editura ieșeană Junimea. E doar o setare de cadru, o scenografie mundană care ascunde de fapt ținta eterică a poetului care, mai subtil decât chirurgul de vise din cabinet, devine el însuși un generator metafizic de spații eterate, fantasmatice, în ciuda apăsărilor meseriei de care trebuie să se vindece: „visele mă țin de cap și/ mă torturează cu/ balamalele nopții”. Poetul se lasă cuprins de noapte, de timpul suav al visării romantice intuind că „în fiece noapte/ doar pentru o clipă/ luna ne duce-n ispită// arătîndu-și sînii cît pumnii”, deși noaptea e, prin excelență, un tărâm al transcendenței, al făpturilor magice, care, ca un abur, „încercau să/ intre pe acolo unde perdeaua/ nu atingea podelele// nu m-am mișcat toată noaptea// în zori ca o electroencefalogramă/ apneea m-a golit de vise și lehamite”. Totuși, în ciuda aparențelor, tonul acestor poezii nu este deloc elegiac căci Liviu Gaspar este un mare pasionat al lumii japoneze. El vine aici, în acest volum, nu numai cu o formulă poetică concentrată, lapidară până la aforism câteodată, cu imagini puternice și întorsături de penel tipice pentru finețea stampelor orientale, ci și cu o luciditate poetică aseptică cât se poate de niponă. Gravează ușor, în carnea mătăsoasă a nopții, sub lumina filtrată a lunii, lumi mentale fosforescente, în care aproape vezi strălucirea pulsatilă a comunicațiilor neuronale ale universului. O radiație care se întețește atunci când: „îngeri/ cu dinții/ strălucitori// se roagă/ și dau lumină// buzele roz cîntă în cor/ un prohod încîntător”. Aș vrea să subliniez că, din perspectiva mea, am citit acest volum nu ca pe o strategie de decompensare profesională, ca o Violon d’Ingres – ceea ce ar fi însemnat o lectură simplistă, deși, câteodată, izbucnirea poetică mai alungă oarece demoni, ci ca o sondare a transcendenței prin intermediul unei conexiuni poetice de tip neuronal. El însuși mărturisea pe vremuri că de la poezie a trecut la psihiatrie.

Volumul cred că merită citit în această cheie, iar imaginea rețelei neuronale articulate poetic pentru a întări capacitatea de a înfrunta astfel pierderea memoriei și a sinelui, este, în opinia mea haștagul pariului lui Liviu Gaspar. Oricât de deconcertant ar putea să pară, construcția acestei cărți poartă, după cum spuneam, amprenta unui model neural, căci poeziile nu au titlu, se înșiră de la un capăt la celălalt legându-se între ele, subtil, prin conexiuni invizibile, hrănitoare și fragile asemenea corpurilor celulare din creierul nostru care recepționează informații prin dendrite și le transmit mai departe prin axioni.

Universul poetic este gândit să poată funcționa și ca o „carte în carte”, dar care continuă țesătura informațională, metaforică, a poeziilor abil interconectate, prin teme și cuvinte cheie, pentru a susține efortul de a păstra amintirile fondatoare ale identității poetului mereu vii. Cum este această îngerească dioramă: „ninge cu grabă/ fulgi mari cît mănușile/ îmi plesnesc fața// cu ochii pe jumătate închiși/ mă întorc din cînd în cînd cu spatele/ pentru o gură de aer// merg spre casă/ știu că deasupra sunt stele/ le-am văzut aseară/ dar îmi place graba cu care ninsoarea// vrea să ne arate că vine iarna/ (sfîrșitul lunii noiembrie)// uitați în verandă papucii de casă / așteptau zgribuliți ca doi pisoi// i-am luat în casă strălucitori/ ca pe un trofeu// i-am arătat mamei/ prima zăpadă din 1972”. Este aici un antidot metaforic, o luptă de a rămâne treaz, cu memoria afectivă și intelectuală intactă, o spaimă de „alzheimerul” consumist care ne încarcă cu reziduurile cotidiene, umane, sociale și politice ștrangulându-ne pe nesimțite sufletul și spiritul, psyché-ul. Efortul de a înfrunta uitarea biologică se întrețese cu nevoie de reîmprospătare a memoriei cu fragmente edificatoare ale sinelui, ale formării inteligenței emoționale și era inevitabil ca figura mamei să renască fulgurant în scenografia nocturnă a visului și a singurului reper astronomic care strălucește, vizibil, în întuneric: „un copil urcă/ pe un scaun// se înalță/ atinge luna// mama strînge-n/ brațe umbra”.

Discipol al profesorului Romanescu, autorul, medic psihiatru născut la Dorohoi și plecat de decenii în Țările de Jos, a înțeles demult cât de importantă este sondarea lumilor sublunare ale subconștientului, un teritoriu unde rațiunea științifică dă greș. Iar poezia, care înseamnă, între altele, și o rodnică intrare în transă, în lumile eterate ale metaforei, poate fi un instrument eficient de a detecta zvonul plăpând al Țării de Sus, unde domnesc imaginația, fantasma și intuiția. O lume aparent irațională unde, dacă ai noroc, înveți cum să asamblezi necunoscutul, cum să devii un croitor de îngeri. Poate așa scapi din halele apăsătoare ale cotidianului mercantil, ștergător de identitate și memorie, și ajungi să te alinte mătăsos și foșnitor, din când în când, câte o aripă îngerească. Precum următoarele cuvinte-neuroni alese din rețeaua de 4191 de cuvinte, celule poetice înlănțuite în această carte:

întins pe masă

îngerul își coase rana

pentru o clipă

i-am văzut căptușeala.

(i) Gaspar, Liviu – Halele Alzheimer, Iași: Junimea, Col. „Atrium”, 2025

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naționale, Filiala Iași și scriitor

Publicitate și alte recomandări video