Cronica (amânată) a unui colocviu de-altădată (I)

O! tempora, zic şi eu, amintindu-mi că acele „vociferări mai mari”, mai mici, s-au produs în timpul şi/sau în consecinţa Colocviului Naţional de Poezie, de la Iaşi. Care ar fi putut fi, cu-adevărat, celebru. Dar n-a fost să fie. Drept pentru care, reiau, aici şi-acum, „Cronica (amânată) a unui colocviu de-altădată”.

În cea mai proaspătă carte a sa (Cum i-am cunoscut, Editura Convorbiri literare, 2004), Constantin Parascan ne aduce în memorie celebrul Colocviu Naţional de Poezie, desfăşurat la Iaşi, în octombrie 1978. Muzeograf şi prozator aflat, atunci, la început de carieră, Parascan o fi fost, ca şi alţii, copleşit de mulţimea starurilor literare care invadaseră Iaşul şi se gândea cum să valorifice această mană poeticească. O întâmplare fericită i-a venit în ajutor: doi studenţi politehnişti, fani (am zice astăzi) ai lui Ioan Alexandru, îl… urmăreau peste tot şi înregistrau pe bandă magnetică sau stenografiau tot ce propovăduia poetul Imnelor care, la ora aceea, devenise un fel de profet naţional, amestec ciudat de mistică, istorism exaltat şi frăţietate comunistă. Parascan i-a stimulat (financiar chiar) pe cei doi studenţi să-i înregistreze şi pe alţi vorbitori, nu doar pe Ioan Alexandru, la colocviul ce începuse, deja, furtunos. Astfel se face că, posesor al casetei şi al stenogramei, Constantin Parascan încredinţează acum tiparului (referinţa e la anul 2004, când a apărut cartea, nota mea, NT, iunie 2020), după mai bine de un sfert de veac, luările de cuvânt şi întâmplările care au făcut ceva valuri în Iaşul acelor ani… O cronică reală a Colocviului n-a apărut nicăieri în presa vremii, principalele reviste literare (inclusiv Cronica, la care lucram atunci), mulţumindu-se (de fapt, fiind obligate) să publice relatări seci privind programul, participarea şi luările de cuvânt. În presa cotidiană, la radio şi televiziune se băteau câmpii în legătură cu Colocviul, folosindu-se frazeologia propagandistică specifică, fără a se avansa nici cea mai vagă sugestie privind miza reală, porţia relativă de libertate a cuvântului pe care scriitorii şi-au luat-o atunci. Doar relatările orale ale participanţilor – includ aici şi spectatorii – amplificate, mitizate şi, mai apoi, diluate prin timp, au dat samă de acele zile şi nopţi trăite cu fervoarea pe care am regăsit-o, mai târziu, „în preajma revoluţiei”. Constantin Parascan are dreptate, în Nota preliminară: „A fost un moment de graţie, dar anii ce au urmat n-au confirmat o asemenea iluzie”. În chiar zilele următoare, Colocviul a fost pus „sub pecetea tainei” (ca şi cum nu s-ar fi desfăşurat!), discursurile n-au fost publicate, problematica ridicată acolo a rămas literă/vorbire moartă. Să fi fost, cum presupune editorul de acum, „un exerciţiu de-a democraţia, un spectacol, o punere în scenă” din partea autorităţilor? Posibil. Din acest unghi, organizarea Colocviului seamănă- păstrând proporţiile – cu cea a mitingului din 22 decembrie '89, care se voia unul de susţinere a puterii, dar care s-a dovedit fatal pentru Ceauşescu şi regimul lui. Tonul ofensiv al Colocviului l-a dat discursul inaugural ţinut de Ştefan Augustin Doinaş, care a făcut o analiză spectrală a literaturii şi a decodat cu sânge rece toate malversaţiunile suportate de scriitorul român, toate falsele ţinte spre care era „condus”. Textul, conceput ca un fel de dare de seamă către Eminescu, era ca o operaţie pe cord deschis. Timp de o oră asistenţa a ascultat, într-o linişte desăvârşită, întreruptă din când în când doar de aplauze de adeziune, la developarea, în fond, nu a tarelor poeziei, ci – prin ricoşeu – a tarelor regimului. Nu s-a strigat, atunci sau în zilele următoare, „Jos Ceauşescu!” sau „Jos comunismul!”, dar desfăşurarea de fapte şi argumente asta sugera. Simptomatic: primul-secretar al judeţului, nu altul decât Ion Iliescu, a părăsit sala încă înainte ca Doinaş să-şi termine discursul. Gestul său a fost interpretat în fel şi chip: unii au spus că plecarea bruscă era un semnal pentru gravitatea şi eventualele consecinţe ale atacului poeticesc la „bazele esteticii marxist-leniniste”, alţii că, lipsindu-i de prezenţa sa, incomodă ca funcţie, Iliescu ar fi sugerat implicit că, de aici înainte, scriitorii puteau spune orice…

Să nu credeţi că poeţii prezenţi la colocviu formau o masă compactă, erau toţi de aceeaşi parte a baricadei. Conformiştii, dogmaticii nevindecaţi de la „Luceafărul” şi „Săptămâna” şi-au trimis şi ei reprezentanţii. Dacă un Dan Verona spunea că, după cuvântul lui Doinaş, „cei câteva sute de poeţi n-am fi avut decât să semnăm dedesubt”, astfel Colocviul împlinindu-şi menirea, un Ion Gheorghe (şeful secţiei de poezie la „Luceafărul”) ricana tendenţios şi bolovănos, elogiind „bărbatul tânăr” (despre Ceauşescu era vorba) care face şi drege… Alături de el, Florica Mitroi şi Ion Nicolescu, a căror paranoia era (re)cunoscută, aveau, pare-se, misia de a duce colocviul în derizoriu, de a-l deturna într-o ciorovăială de cârciumă sau de ospiciu… (Continuarea în ediţia de marţi, 30 iunie, a Ziarului de Iaşi)

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist

Publicitate și alte recomandări video