Cronicareasa

Intr-o zi din vara trecuta, bunul meu coleg de Litere, rafinatul degustator de elixiruri carturaresti, Mircea Ciubotaru, stiindu-ma-n cautarea unui cronicar literar, chiar si-a unei cronicarese, m-a indemnat a o cunoaste pe cea mai buna studenta a dumnealui „din toate timpurile", cum zis-a, Mihaela Gradinariu numita. Tanara doamna tocmai obtinuse o noua calitate, de master in Litere, si sarbatorea cuviincios evenimentul, sub umbrela Casei Universitarilor, unde sezum si noi si ne bucuraram. Aceasta insemnare a mea are deja o turnura cronicareasca si nu intrucat maestra literata si-a pus pana, in scurta vreme, in slujba noii „Cronici vechi", ci pentru alte cateva uimitoare vocatii, descoperite treptat, care mi-au intarit credinta ca exista oameni de o superba modestie, ce onoreaza atat cuvantul, cat si locul convietuirii. Licentiata mai intai in Teologie, apoi in Litere, masterata a refuzat – spre stupoarea celor ce au propus-o – diverse burse europene, preferand sa dascaleasca – la propriu si la figurat – in comuna natala. Cum aveam sa aflu, Mihaela Gradinariu nu este doar profesoara de limba si literatura romana, la scoala gimnaziala din Rasca suceveana, dar si dascal la biserica din sat, fiind una dintre putinele femei, nu doar din tara, ci din lumea crestina in genere, dedicata practicii liturgice. Si nici asta n-ar fi nimic, daca aceeasi doamna n-ar fi, totodata, dirijoarea corului barbatesc „Flori de mar", binecunoscut in lumea iubitorilor de cantec, ce din vechime vine. In preajma Craciunului, acest cor a fost oaspete al Muzeului Unirii, prilej cu care nu doar auditorii ieseni, ci si coristii rascani au aflat ca aceea ce, de peste zece ani, li-i dirijoare si insufletitoare, este, mai intai toate, poeta. Tocmai ii aparuse cartea de debut, numita – cum altfel? – Biserica de Cuvinte, pe care acelasi Mircea Ciubotaru a avut pornirea spontana de a o prezenta si de a-i rosti cateva poeme.

Ca prima impresie de lectura: Biserica de Cuvinte (Editura Timpul, 2012) vrea a sugera, chiar prin titlu, o zidire in logos. Poezia dinlauntru se supune unui canon, dar nu celui duhovnicesc, cum s-ar putea crede, ci canonului carturaresc, care vine din aceeasi vechime cu cantul si recupereaza sau inventeaza savori ale rostirii lirice. Cand mai toate -ismele par a se fi devorat pe ele insele, cand a scrie vers „clasic" pare o proba de defazare, „cronicareasa" se dedulceste la „limba veche si-nteleapta", ale carei sonuri si pulsiuni ii produc trairi extatice, liturgice as zice. Si cele trei secvente ale plachetei – continand nu mai mult de 77 de pagini – is formulate cronicareste: Cuvintele din vami, Fantana la duminici de preste an, Amandoi fulgerati. Ipostaza previzibila a autoarei este cea de Penelopa care-si tese panza, nu din in, ci din cuvinte. Scrisul, „in grai de taina veche,/ Ce-l stiu doar menestrelii batrani si scorburosi", cu „Vagi umbre de poveste,/ cantata la ureche" induce voluptatea asteptarii, dar si a receptarii – cu vorbele lui Blaga – „a tot ce creste-n izvornita". Cu o nuelusa de alun, precum fantanarii, carturareasa trezeste la viata „cuvintele din vami", „cuvinte ghicitoare", „cuvinte imbalsamate", „vorbe cu otravuri si matase", scrise pe „un pergament tainic", sau pe un „palimpsest tandru", din care inchipuie „statui de lut cu haine de hartie", „lamura alba strecurata-n sita", „versuri istovite de lumina". Un circuit continuu: natura-cuvant-scriitura resemantizeaza „un dialect pierdut", cel al poeziei „in dulcele stil clasic". Postandu-se „intru o incapatanare de cautare a formei potrivite" tiparului ei liric – cum ea insasi marturisea – poeta se desfata si sufera in acest ambitus lexical, culcusindu-se „in huma limbii", „scotocind prin vorbe", atenta la „gramatici potrivnici", la „piratii metalimbii", „potrivind verbe", deslusind „pronume intortocheate", incercand a gasi stup unor „roiuri de cuvinte", ca de albine, inchinandu-se „icoanei de silabe". Este, evident, o poezie care „sterge colbul de pe cronice batrane", aductionand si izvoare ale graiului viu, mereu inventiv in arhaitatea sa. Fluiditatea ritmata si rimata a rostirii are numeroase capcane, meandre, „noduri si semne", uimitoare devieri de sens ce, fiecare-n parte si toate la un loc, probeaza o savanta stapanire a logosului, pe care ni-l releva intr-o miezoasa ars combinatoria. M-am delectat, extragand de ici-colo, astfel de savanterii… cronicaresti (sublinierile imi apartin): „Intre mana si foaie-i padure/ capcanita cu aur si fier"; „si valatuc ma infasor cu scrisul,/ cu foi si scoarte, parte peste parte"; „Si unde, incotro ne va fi masul,/ Din templu-n templu alungati fugar; „Dovezi: poveri de putrede samare,/ Cand zilele ti-s gratii la-nchisoare"; „Si intr-o mreaja plina de-nteles/ Silabele ca ochiuri vii imi  scapa / Cu iglita, din carne, pe ales/ imi crosetez lintoliu peste ape."; „Si-ntr-un amurg, suflarea ta de vant/ sa ma prefaca-n foi albii de carte"; „Cuvinte-mbalsamate-n veci ma latra"; „Ma dranitez cu solzi de vorbe sfinte (…)/ iar seara letopiseti ma brumeaza"; „Si stau si scriu pe carne si pe pietre,/ Cu fir de gand, arnicii de dogoare,/ Camasa nuntii, zboruri de egrete,/ Neterminata,tesatura doare."; „Lacrima cu lacrima se teasa/ Inalbita panza catre casa,/ borangic paienjenis buluc/ pentru cand o fi ca sa ma duc,/ (…) Intr-un sprop de strachinuta noua/ Fumege pamantul bob de roua". „Polog de cruci hapsane", „varci de cuvinte", „crainicind razboiul ce va sa vie", „tarmuri fara de duroare", „catui de jar", „ziua (ce) se prelinge galbenusa", „Amare sarutari din lemn de brad,/ Strafurisate-n lama ce ma cheama.", „zumzet de hultoane", „trezvie", „ziua soricie", „flori chindisite" sunt alte cateva, dintre multele fericite „voroave-n patru ite", care tes panza (freatica) a acestei poezii.

Producand astfel de decupaje, v-am dat o idee asupra acestui neobisnuit transport liric, dar am rupt vraja poemului, pe care doar tesatura intreaga poate sa ti-o induca. De aceea, in final, va propun sa citim impreuna un poem, asa-zicand, de sezon: „Trupul meu albastru doar zapada vrea,/ Mana ta intinsa rascolind omatul,/ Iarna mi-e in suflet, proaspata si grea,/ Un troian de fluturi inghetati cu totul.// Ninge cu fioruri, izvodite-n san,/ Cu dorinte mute, planse printre deste,/ Intre munti si ape ochii tai raman,/ Din lumina oarba, raza viscoleste.//  Eu ma tem de soare, tu te temi de ger,/ Ne-nvartim iernatic dupa albe ore,/ Cuisoare albe tintuiesc pe cer/ Palme fumegande, rani multicolore.// Mana-n mana ducem o restriste stea,/ Ochii pierd in larguri fulgi marunti de zare,/ Zalogiti cu lanturi de tristete grea,/ Tampla langa tampla secera ninsoare."

Poate fi, aceasta, si o invitatie pentru 24 ianuarie, cand dirijoarea-poeta si corul „Flori de mar" vor sustine un nou recital la Muzeul Unirii si, la orele amiezii, ne vor in/canta si pe noi, vechii cronicari, la Galeriile Dana, din strada Cujba. Unde, desigur, sunteti bineveniti.  

Publicitate și alte recomandări video