Caută 
6 MIN
Intr-un interviu pe care i l-am luat in anul 1997, Alexandru Paleologu spunea: "Lucrurile cu adevarat importante sint, de regula, cele pe care constiinta noastra nu le inregistreaza la primul contact. Sint lucruri marunte si fapte pe care nu le vedem imediat, ci trecem pe linga ele cu nepasare". Adaugind: "Datoria fata de societate, fata de normele de existenta evident ca sint importante. Dar ele tin de obligatie. Consider insa ca important e sa identifici semnele lui Dumnezeu in lume. Pentru aceasta e nevoie sa crezi ca Dumnezeu se manifesta intr-un mod cvasi-receptibil, pentru cei atenti, pentru cei lucizi (s.n.) si imperceptibil pentru cei care nu au un simt innascut sau poate doar latent: acesta e un simt pe care eu il denumesc ca fiind unul al perceperii divinului". Dupa cum vedem, una din conditiile pe care le punea Paleologu pentru accederea si comunicarea cu divinitatea aflata in transcendent, dar ale carei radacini si seminte sint risipite in "constiinta profunda" a oricaruia dintre noi, este luciditatea. Omul trebuie sa fie nu numai lucid, dar si atent atit fata de tot ce se petrece in jurul sau, cit si fata de miscarile imperceptibile ce se petrec in sufletul sau pentru a ajunge la adevar si la lumina. "In fluenta vietii – spunea el – nu exista lucruri separabile, ci ele sint elemente ce se circumscriu unitatii; de aceea, orice lucru, oricit de marunt, poate fi o saminta ce, semanata la timp, devine un izvor al Dumnezeirii". In acest sens, isi continua el confesiunea, nu exista claustrare deplina. Sufletul omului e liber, pentru ca deasupra lui vegheaza Atotputernicul. Chiar si in inchisoare exista oaze de libertate. E nevoie doar de o clipa de concentrare, pentru a te inalta din mizeria si nimicnicia in care ai fost aruncat. O palida raza de soare rasfrinta intr-o mica baltoaca de apa din mijlocul celulei iti poate releva toata frumusetea universului creat de Dumnezeu. Exista insa riscul ca, din pricina framintarilor si suferintelor ce te incearca, sa treci nepasator pe linga aceste semne pe care Creatorul ti le trmite in dar.
Atent si lucid fata de sine insusi, dar si fata de toti cei din jur, Alexandru Paleologu nu se multumea doar cu contemplatia. Ea era doar o etapa pe care o parcurge sufletul pentru a se detasa de contingent. Urmeaza introspectia. "Eram la o colonie de munca. Ne-au trmis sa executam o lucrare la un terasament, in apropiere de locuintele construite pentru gardieni. In timp ce lucrarm, deodata au razbatut pe o fereastra deschisa citeva masuri dintr-un menuet de Mozart". Muzica s-a auzit doar citeva clipe, dar ele i s-au sedimentat definitiv in memorie. In momentele de cumpana, ele rasunau in sufletul lui, umplindu-l de lumina. Tot atunci i s-a deschis in fata si perspectiva unui peisaj ce avea legatura cu transcedentalul: "Stateam cu fata spre bratul Dunarii, se putea vedea la o distanta oarecare stuful, zona lacustra. O lumina cruda, extrem de violenta, umbre precis conturate, miscatoare in acelasi timp" il invaluiau din toate partile, creindu-i senzatia stranie ca Dumnezeu se afla undeva in preajma sa si, in semn de consolare, il bate incurajator pe umar… Diavolul se afla insa pe aproape. Automultumirea, lipsa de vigilenta interioara, l-au facut sa cada in ispita. Daca pe Dumnezeu nu-l poti vedea in fata ochilor, pe Diavol, in schimb, il poti intilni deseori, spune Paleologu, "in carne si oase". Scriitorul a intilnit Diavolul in anii fericti ai tineretii, cind ducea "o viata lipsita de griji", iar trupul ii "deborda de viata". Diavolul i-a aparut sub forma unei vampe, dar si in chip de tinar elegant, ce conversa in salon cu o oaresicare usurinta. "Nu stiu de ce – spune autorul Bunului simt ca paradox – unii folosesc expresia inteligenta diabolica, asta nu exista, e doar o aparenta". "Un sofist dotat cu verb – e de parere scriitorul – poate sa para inteligent, dar el poate sa fie insusi diavolul". Chiar daca diavolul a incercat sa-l seduca fie cu vorba, fie cu fapta, in anii furtunosi ai tineretii, el i s-a relevat abia la maturitate, in perioada de detentie, cind "experieta din penitenciar’ ajunsese intr-o faza critica. "L-am vazut mai intii, povesteste el, in imaginea cretina si bestiala a gardienilor". Acestia erau insa diavoli de rang inferior, a caror prezenta ii devenise familiara. La 40 de ani, citi avea cind a ajuns la Jilava, inchisoarea i s-a parut lui Paleleogu mult mai suportabila decit armata, unde traiese "intr-un mediu luxos", ducind o viata extravaganta, fapt care-i amintea de niste scene cu junkari descrisi in paginile romanelor lui Lev Tolstoi. Adevarata intilnire cu Diavolul s-a petrecut la un rechizitoriu de rutina. Diavolul i s-a infatisat sub forma unui ofiter de securitate imbracat in civil, extrem de binevoitor, care, dupa doua ore de amabilitati, i-a facut o propunere neasteptata. Sa devina delator. Scriitorul l-a refuzat cu politete. Ofiterul insa si-a iesit din pepeni si a reactionat brutal, cirpindu-i doua palme peste fata. "Ei bine, mi-a spus Paleologu, palmele acestea m-au salvat. Dupa ce le-am primit, m-am simtit ca si cum as fi trecut prin Purgatoriu. Mai tirziu, mi-am dat seama ca acesta a fost doar preambulul". Dupa doi ani scursi in inchisoare, Diavolul a revenit. Paleologul se afla la penitenciarul din Botosani. Detentia, din cite mi-a marturist, nu era chiar dintre cele mai dure. De altfel, scriitorul se obisnuise cu conditiile din inchisoare. Intr-o zi, probabil, mai spre inserat, a fost chemat din nou in camera de ancheta. Inchizitorul lui s-a dovedit a fi un tinar elegant, cu purtari aristocratice. Au stat de vorba pe indelete despre foarte multe lucruri si s-au inteles perfect. Paleologu il simtea ca pe-un discipol. Spre finalul intilnirii, tinarul i-a facut oferta banuita. Scriitorul l-a privit surizator, astfel ca tinarul a simtit nevoia sa adauge: "Oferta mea e mai degraba formala si chiar daca o veti refuza, cum cred ca veti face, va garantez ca nu veti suporta nici un fel de consecinte… Vom ramine in aceleasi relatii amiabile, iar tratamentul din inchisoare nu se va inaspri…". Si atunci Paleologu a tresarit. "In fond, ce-ar fi?" si-a spus el. Si imediat a gasit si o motivatie: "Dar chiar si Soljenitin semnase un pact cu KGB-ul si doar faptul ca s-a imbolnavit de cancer si a fost purtat dintr-un lagar in altul l-a salvat. Daca Soljenitin a facut-o, eu de n-as face-o?". Si a semnat. "De data asta Diavolul a actionat cu perfidie, trimitindu-mi acea motivatie de care m-am agatat. De ce-mi venise tocmai atunci in minte numele lui Alexandr Soljenitin nu pot sa-mi dau seama nici acum. Cineva parca imi soptea la ureche: «Pai vezi, si Soljenitin…Pai vezi, si Soljenitin…» Ei, bine, draga poete, faptul acesta nu pot sa mi-l iert…".
Vazindu-l tulburat, am abatut discutia spre alt subiect. Cum Paleologu ocupa functia de senator, l-am intrebat: "Spuneti-mi, domnule Alecu, nu intilniti Diavolul si-n Parlament?". Iar senatorul mi-a raspuns pe un ton sagalnic: "Nu. Deocmadat, nu. Diavolul este mediocru. Si Parlamentul asijderea. Totusi, avem de-a face cu doua mediocritati puse. S-ar putea sa vi se para ca ma contrazic. Dar aceasta-i realitatea. Desigur, mediocritatea este climatul cel mai demoniac. Dar in Parlament ea e risipita intr-un numar mare de persoane, in cantitati variabile. Apoi, in Parlament mai intilnesti si oameni remarcabili, care dau dovada atit de inteligenta, cit si de caracter. Un climat total de mediocritate ar fi Iadul, care-i starea absoluta de medioritate…". Meditind la cele ce mi-a spus cindva regretatul scriitor, imi zic: "Cred ca a avut dreptate. Daca Diavolul ar fi inteligent, s-ar duce el singur la CNSAS si s-ar spovedi… Si astfel ar scapa, pe jumatate, de pacate…"
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
