În acest sens, What we are today will change tomorrow (WATWCT) ar putea părea o utopie. Prin frumos, prin artă, două dansatoare se descoperă pe sine, îşi revelează propria corporalitate, respectiv propria feminitate, ajungând, prin improvizaţie, dar şi prin improvizaţie dirijată, la un nivel înalt de empatie, la exprimarea unei relaţii interumane autentice, la final de performance.

Raportul dintre Beatrice Volbea şi Alexandra Vieru e de tipul unei oglindiri răsturnate, cu pendulări permanente între talent şi efort, maturitatea şi candoare, impulsivitate şi autocontrol, fără ca vreuna dintre cele două să deţină vreo calitate în absenţa partenerei scenice. De aici, rezultă o coregrafie fizicalistă, o abordare a dansului prin intermediul teatrului fizic, iniţial confruntarea celor două personalităţi/corpuri (trupuri) fiind una destul de violentă, cu sublimări pe parcurs, dar mai ales în final. Mi-e greu să cred în ideea de improvizaţie totală susţinută de producători, dat fiind faptul că performance-ul are o structură, putând fi identificate câteva momente, uşor detectabile şi bine delimitate. Cu toate că, uneori, se lasă iluzia spaţiului gol, invadat de lumină şi sunet, în aşteptarea protagonistelor, creându-se o anumită atmosferă. Numai că şi acesta e tot un moment în performance. Probabil, într-un format predeterminat se insinuează conţinutul de fiecare dată inovator, reţin doar conceptul – imposibilitatea repetării unei reprezentaţii ca fiind unul cel puţin interesant, deşi nu l-am probat (am vizionat doar înregistrarea premierei de la Teatrul Stejar, cu prilejul proiecţiei organizate în aer liber, în spaţiul Substance, curtea interioară de la Art ^ Design). Am reţinut raportul de forţe de la început, jocurile puterii, lupta trupurilor înlănţuite ori dezlănţuite, iar în desprinderea trupurilor, în spaţiul dintre cele două corpuri, survine conştiinţa prin cuvânt.

Din nou, mi-e greu să cred cele susţinute de producători că replicile sunt inventate în cadrul performance-ului deoarece, concrete ori lirice, sunt excelent poziţionate. Conceptul respinge, desigur, o conştiinţa coregrafică diriguitoare şi susţine ideea de parteneriat între coregraf şi performeri, coregraful conferind spaţiul mintal, ideatic în care un conţinut original, dar mai ales propriu să poată fi creat de performeri, în termeni de mişcare scenică, paşi de dans, tipologie coregrafică şi miză scenică (dansul care semnifică, dansul prin care se comunică idei, emoţii şi prin care cele două protagoniste comunică, dansul ca spectacol). O coregrafie în care şi prin care performerii se (re)găsesc pe sine, absorbind din energia celuilalt, devenind mai mult, mai puţin decât ei înşişi, decât celălalt, egali cu sine. De altfel, la un moment dat, dansatoarele îşi dau una alteia indicaţii de regie coregrafică, de mişcare care le execută succesiv (slow, fast, medium slow/fast, super slow/fast). Aici se simte spontaneitatea, cum încearcă să se pună una pe cealaltă în dificultate, reuşind de fiecare dată să iasă cu brio din impasul improvizaţiei coregrafice. În realitate, cele două partenere scenice se susţin reciproc foarte mult una pe cealaltă, având energii complementare. Ele se completează sub mai multe aspecte, coregrafa Andreea Novac mărturisind că le-a ales tocmai pentru diferenţele dintre ele, pentru a-şi putea împlini conceptul.

Două energii opuse, cel puţin diferite, care se resping, se atrag, iar în cele din urmă se armonizează şi empatizează – semnifică prin dans Beatrice Volbea şi Alexandra Vieru. Despre muzică se susţine că e la fel de ad-hoc, urmând sau anticipând dansul, în orice caz susţinând mereu dansatoarele în demersul lor de căutare de sine prin confruntări urmate de (re)întâlniri lirice. Mai spun producătorii că e despre cum fizicul determină psihicul şi viceversa. Într-adevăr, dacă despre asta e vorba, în permanenţă corpurile nasc sensuri şi semnificaţii. Iar sensurile la care se ajunge prin dans se repercutează asupra corpurilor, fie că avem de a face cu efecte de bumerang (reveniri), fie că avem de a face cu mişcări noi ivite din senzaţii, idei şi emoţii noi, fie că se schimbă obiectul de lucru (modificările se exercită asupra spectatorului). Cele două se privesc, foarte de aproape, în imposibilitatea unei vederi autentice lupta e acerbă, atunci când se desprind intervin deopotrivă conştiinţa, replica şi nostalgia corporalităţii, se produc reîntâlniri şi regăsiri. Iar în final, cele două dansatoare se privesc pentru prima dată cu adevărat şi vorbesc despre sine şi una despre cealaltă, intuitiv, empatic, cu foarte multă simpatie. Din întâlnirea trupurilor contorsionate se iveşte o relaţie interumană autentică, lucru care e posibil, cel mai probabil, şi în sens invers. Armonia sufletelor frumoase se răsfrânge asupra corporalităţii.

(What we are today will change tomorrow, cu: Beatrice Veronica Volbea, şi Alexandra Vieru, compoziţie şi producţie audio: Eduard Draude de la Avangarda, proiect dezvoltat de coregrafa Andreea Novac, aparţinând programului de rezidenţe Placebo, iniţiat de Teatru FIX, vizionare găzduită de Art ^ Design, Iaşi, 27 septembrie 2020)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)