Cu ce se ocupă filologii în institutele de cercetare ale Academiei Române

Dl Claudiu Năsui, un tânăr politician, parlamentar și fost ministru, a declanșat în spațiul public o oarecare rumoare, publicând o listă ce cuprinde 178 de „institute, centre și stațiuni de cercetare”, finanțate de la bugetul de stat, în care ar fi constatat multiple nereguli și abuzuri, risipă de fonduri publice etc., ajungând la concluzia că o mare parte din aceste entități ar trebui desființate. Nu neg faptul că, dacă se vor dovedi adevărate, multe dintre aceste abuzuri (salarii uriașe ale șefilor, rezultate slabe sau nule ale multora dintre cercetători etc.), sunt strigătoare la cer și ar trebui să conducă la măsuri de asanare drastice și radicale. Îmi exprim speranța că procesul de evaluare a unităților de cercetare declanșat recent de ministerul de resort va face lumină și curățenie în rețeaua cercetării științifice din România. Intervenția mea are un scop mai modest, dar foarte precis: acela de a opera o distincție care, după părerea mea, se impune și anume distincție între cercetarea științifică patronată de Academia Română și cea practicată în diferite alte organizații, finanțate de asemenea din bugetul de stat, dar subordonate altor entități (ministere, departamente, consilii județene sau municipale, diferite fundații sau „academii” fantomă etc.). De altfel, potrivit informațiilor oferite recent de conducerea Academiei Române, institutele și centrele de cercetare ale Academiei reprezintă doar aproximativ 8% din ansamblul cercetării instituționalizate din România! Dacă din punct de vedere cantitativ ponderea cercetării patronate de Academia Română este inferioară, în perspectivă simbolică și strategică importanța „produselor” livrate statului și națiunii române de către Academie prin institutele sale de cercetare este infinit mai mare.

Acesta fiind cadrul general, mă voi referi în continuare la domeniul filologiei românești, pe care îl cunosc cel mai bine, ca unul care mi‑am petrecut aproape întreaga viață profesională într‑unul din aceste institute.

De la întemeierea ei în urmă cu aproape 160 de ani, Academia Română a jucat un rol central și constant în procesul de modernizare a României și de configurare și afirmare a identității culturii românești, urmărind în mod constant obiectivul său fondator principal: cultivarea limbii naționale prin crearea unui mare dicționar general și istoric și a unei gramatici normative. Începând cu Timotei Cipariu, Ion Eliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Bogdan Petriceicu‑Hasdeu și Titu Maiorescu, urmați în generațiile ulterioare de filologi precum Alexandru Philippide, Sextil Pușcariu, Ovid Densusianu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, G. Călinescu, Ion Coteanu, Ion Gheție, Gheorghe Ivănescu, Andrei Avram, Mioara Avram, N.A. Ursu, Eugen Simion, Marius Sala sau Gheorghe Mihăilă, personalitățile cele mai proeminente ale cercetării filologice românești au contribuit în timp la realizarea acestor obiective. După primele decenii de tatonări și încercări, pe la jumătatea secolului al XX‑lea, Academia Română a ajuns la concluzia că realizarea operelor de importanță capitală nu poate fi finalizată în condiții optime decât prin întemeierea unor instituții de specialitate, încadrate cu profesioniști, cu sarcini, strategii și termene precise. Fără să intru în detalii (toate datele istorice pot fi cu ușurință aflate prin accesarea site-urilor oficiale ale respectivelor instituții), menționez numele institutelor cu specific filologic ale Academiei, indicând în paranteză și numărul actual al cercetătorilor: Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan ‑ Al. Rosetti” din București (84 de cercetători filologi), Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (34 de cercetători filologi), Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași (29 de cercetători filologi), Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj (28 de cercetători filologi), Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” din Timișoara (7 cercetători filologi), Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București (14 cercetători filologi, 7 cercetători etnomuzicologi). Însumând aceste cifre ajungem la circa 200 de filologi profesioniști angajați ca cercetători în institutele Academiei Române, un număr infim în raport cu miile de cercetători din toată țara! Umilitoare este și apropierea de situația din țări comparabile cu România, cum ar fi Bulgaria, Polonia și Cehia, unde numărul cercetătorilor angrenați în proiecte naționale similare cu cele de la noi este de 4-5 ori mai mare!

Care sunt până la urmă aceste lucrări fundamentale, pe care le declarăm piloni ai culturii naționale? Avem mai întâi marele dicționar academic al limbii române (37 de volume), în care sunt înregistrate, explicate și ilustrate cu exemple cea mai mare parte din cuvintele limbii române, atestate în texte sau aflate în uzul popular. Cunoscut sub numele Dicționarul limbii române (DLR), acesta reprezintă reperul final și principala sursă de informație privitoare la lexicul românesc. Dimensiunile respectabile și impunătoarea listă de cuvinte a DLR‑ului fac din el un veritabil „dicționar‑tezaur” al limbii române. În paralel cu DLR‑ul, lexicografii Academiei redactează marele dicționar etimologic al limbii române și se preocupă constant de actualizarea principalelor instrumente de normare a limbii literare, DEX‑ul și DOOM‑ul (dicționarul explicativ și îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație), fără de care controlul elementar al corectitudinii limbii pe care o vorbim sau o scriem nu ar fi posibil. Descrierea exhaustivă a structurii gramaticale a limbii române s‑a finalizat în cele două ediții succesive ale Gramaticii Academiei. Un al treilea proiect fundamental al Academiei este realizarea Atlasului Lingvistic Român și a Atlaselor lingvistice pe regiuni (Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia și Dobrogea, Moldova și Bucovina, Maramureș), la care se adaugă Atlasul lingvistic al dialectului aromân. Toate înregistrează și cartografiază, potrivit principiilor tehnice și științifice consacrate în toate țările cu culturi avansate, situația varietăților geografice ale limbii naționale. În același cadru transgenerațional și colectiv se realizează și Tezaurul toponimic al României, prin care se urmărește înregistrarea, pe regiuni, în manieră științifică, a întregii toponimii românești. Să se compare, întru edificare, numărul celor aprox. 15 cercetători toponimiști din institutele Academiei cu situația din Italia unde, pe lângă alte instituții locale și regionale, toponimia generală a Italiei este studiată într‑un institut specializat al Armatei (Istituto Geografico Militare) cu circa 1000 de angajați!

Finalizarea Dicționarului general al literaturii române (7 volume) completează seria instrumentelor de lucru indispensabile pentru cunoașterea culturii naționale. Demne de a fi menționate sunt și alte proiecte de mare anvergură, cum ar fi Enciclopedia literaturii române vechi, Enciclopedia scrierilor memorialistice românești, Dicționarul cronologic al romanului românesc. Nu trebuie uitate nici sutele de ediții critice ale textelor fundamentale ale literaturii române, între care Biblia Vulgata, Biblia de la Blaj sau Biblia de la București. Zecile de bibliografii speciale sau generale publicate sunt și ele instrumente de lucru indispensabile care nu ar fi putut fi realizate decât în cadrul institutelor academice. Să nu uităm de asemenea de gestionarea celor două mari arhive de folclor de la Iași și București.

Nu am intenționat nici pe departe să fac un inventar sau un bilanț al lucrărilor realizate de cercetătorii filologi ai Academiei Române. Ele sunt mult mai multe. Tot ce am dorit a fost să semnalez unui public mai larg și, eventual unora dintre decidenții politici, importanța enormă a activităților desfășurate în cadrul institutelor cu specific filologic ale Academiei Române.

Angajarea pe o perioadă mai mare sau chiar pe viață într‑unul din proiectele majore ale Academiei implică din partea unui filolog și un act de sacrificiu. Ce altceva decât vocația și altruismul pot motiva un tânăr să dorească să devină cercetător filolog, având în vedere retribuția mai mult decât modestă, timpul îndelungat reclamat pentru o formare profesională convenabilă, care implică, pe lângă achizițiile de bază (istoria limbii și a literaturii române), multiple alte competențe (cunoașterea mai multor limbi moderne, a limbilor clasice, greaca, slavona, latina), precum și deprinderi tehnice speciale care țin de lexicografie, de geografia lingvistică, de arhivistică, (tehno)redactare electronică etc.? Cu toate acestea, sunt convins că asemenea tineri se vor găsi întotdeauna, dacă li se va oferi o șansă. Dar aceasta, adică recrutarea și pregătirea noilor generații de filologi, este o problemă în sine, de care mă voi ocupa cu alt prilej.

Două mari popoare ale antichității, evreii și romanii, aveau în comun o mică tradiție pe care o invoc aici, socotind‑o potrivită pentru contextul discuției noastre. Terafimii la evrei și, respectiv, larii, la romani erau mici zeități casnice, care reprezentau, în mod discret, esența tribului respectiv. În cazuri extreme, jafuri, năvăliri, războaie, cataclisme naturale, fugind ca să își salveze viața, evreii și romanii luau cu ei nu aurul și alte lucruri de preț, ci aceste mici amulete identitare, cu credința că, pierzându‑le, coeziunea tribului s‑ar destrăma. Le sugerez decidenților politici ca, atunci când se vor apuca să „taie” din fondurile pentru cercetare, să reflecteze puțin și la semnificațiile acestei istorioare.

Eugen Munteanu este profesor emerit al Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, și cercetător la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași; m.c. al Academiei Române, membru al Academiei Europaea

Publicitate și alte recomandări video