Cu cine seamănă? Cum ne raportăm la caracteristicile copiilor – opinia psihologului ieșean Cristina Nichita

Cu cine seamănă? m-a întrebat curios soțul meu când am primit prima fotografie cu Lara, nepoțica noastră, la câteva minute după ce s-a născut în maternitatea Sant Joan de Reus. E încruntată, seamănă cu tine! i-am răspuns ca să-i gâdil orgoliul proaspătului și emoționatului bunic, deși, sincer vorbind, scanam pe toate părțile fotografia micuței noastre ca să găsesc o asemănare cât de mică și cu mine. Cam aceasta ar fi una din primele întrebări pe care ni le punem atunci când se naște cineva în familie. Suntem încântați, părinți și bunici, să vedem elemente ale fizionomiei noastre în copiii și nepoții noștri. Ochi, nas, fizionomia feței, structura corpului, modul de a zâmbi, de a se încrunta. Din punct de vedere biologic, copilul nu este o figură apărută din neant, de aici și dorința noastră de a vedea cu cine seamănă mica minune, este o parte a mamei și a tatălui, a bunicilor materni și paterni, precum și a altor strămoși. Dar, din anumite motive, unii cred că acest fapt – că ar semăna cu unul sau cu altul, le permite să considere copilul proprietatea lor. Este sângele meu, seamănă cu familia noastră și cu asta se pune, din nefericire, pecetea pe copil.

Și de aici, dacă nu avem măsura necesară, și în multe familii această măsură e neglijată, începe jocul. Dacă nu-ți place comportamentul lui când crește, îl condamni, vei spune: eu nu fac asta niciodată și nu ar trebui nici tu să faci asta. Copilul manifestă interes pentru ceva de neînțeles și necunoscut nouă, începe suprimarea, „nu e normal ce faci, ce-ți trebuie chitară, ai auzit pe cineva din familia noastră să zdrăngăne din chitare?”, „În familia noastră, toată lumea s-a descurcat bine la școală, așa ar trebui și tu, să fii primul în clasă ca să nu ne faci de râs”. „Eu sunt medic, nici nu ar trebui să te gândești să mergi să studiezi altceva decât Medicina, tu duci mai departe munca mea!” Astfel are loc ignorarea identității copilului, prezentă în multe familii. Copilul e dus la înot, la cor, la modelling, la ore de limbi străine, la pictură, fără a avea vocație spre niciuna din toate acestea, e epuizat: și mie mi-au plăcut, deci o să-i placă și lui, fiindcă seamănă cu noi, cu familia noastră. Uităm că o persoană nu este o copie completă a noastră, chiar dacă seamănă cu noi la ochi, și că abilitățile lui sunt influențate de temperamentul său, de mediul său intern, mediul extern etc. Dacă rudele ți-au fost sărace, asta nu presupune că tu ar trebui să te complaci în aceeași sărăcie, doar pentru că ți s-a spus că semeni cu bunicii și pentru că te-ai născut în acea familie. Cam așa se întâmplă și în celelalte cazuri. Încercarea de a convinge un copil că nu este o persoană complet individuală și că trebuie să rămână cumva parte a mediului său, pentru că seamănă cu unul sau cu altul, este dăunătoare procesului său de dezvoltare. Ar fi util să spunem că fiecare dintre noi este unic, își poate arăta caracteristicile individuale și, chiar și într-o uniune romantică, ca să divagăm puțin, o persoană sănătoasă mintal nu are nevoie de un „suflet pereche”, cum e adesea numit partenerul. Este mai important să găsești un partener, nu un suflet pereche, care să fie la fel de matur ca și tine ca să poți face o căsătorie fericită. Și orice grup, inclusiv o familie, este pur și simplu un colectiv, pe care nu ești obligat să-l imiți.

De cele mai multe ori, pretențiile adulților sunt peste normalitate, doresc cel mai adesea ca cel mic să le confere o stare confortabilă. Ca el să nu plângă când suntem ocupați, să nu ceară ceva ce nu putem oferi, să nu-și arate unicitatea și identitatea, să nu fim nevoiți să negociem și să ținem cont de părerea lui. Oare am văzut vreodată un copil care este complet dependent de părinte dar care își dictează condițiile și ridică fel de fel de pretenții? Și oricum, n-am timp să negociez cu un copil, ne spunem. Sunt adult, persoană cu experiență de viață, acum nu o să-mi spună un copil ce să fac! Dar un copil, indiferent de vârstă, își urmărește adevăratele nevoi. Testează apele, verificând influențele, sprijinul celor din jur. Dacă dobândește experiență de independență, se străduiește să fie autosuficient și se bazează pe propriile resurse pentru a-și atinge obiectivele, adulții îl ajută să dobândească experiență, cunoștințe și abilități noi și vin în ajutor atunci când nu poate face față dificultăților fără ei. Cam așa ar fi normal.

În fiecare zi, constatăm că cel mic devine din ce în ce mai independent. Chiar ieri, fără tine, nu putea să bea, să mănânce sau să meargă la toaletă. Și astăzi el folosește deja în mod activ frigiderul și cuptorul cu microunde, știe cum să tragă apa la toaletă și cum să își spele mânuțele. Aleargă în continuare după sfaturi atunci când se confruntă cu bariere de netrecut și îți caută ochii în momentul excesului de emoții, mizând pe mântuire în cazul unei amenințări reale la adresa vieții și sănătății sale. Dar și asta va trece în curând. Pentru că asta e natura umană, ține de dezvoltarea noastră ca ființe. Adulții au nevoie de mulți ani de experiență pentru a-și perfecționa imaginile și ideile despre „educația potrivită” și chiar și atunci nu sunt foarte consecvenți în acțiunile lor. Copilul nu are o astfel de experiență și, în timp ce învață, părinții lui trebuie să dea dovadă de rezistență și răbdare considerabile. De exemplu, dacă părinții subestimează dificultățile copilului și nu îi explică lucrurile suficient de clar pentru a evita neînțelegerile, atunci pedeapsa poate pierde orice sens pentru copil. Pentru că el nu va înțelege de ce e pedepsit dacă nu i s-a explicat nimic. Și dacă acest lucru se repetă iar și iar, copilul în cele din urmă încetează să mai încerce să fie bun și se comportă după bunul plac, pentru că simte că nu va înțelege niciodată ce se dorește cu adevărat de la el. Copilul poate ajunge la concluzia că pedepsele sunt ceva ca „acte ale providenței” imprevizibile care îl lovesc periodic, indiferent de acțiunile sale. Cu toate acestea, pedepsele îl fac să simtă resentimente și poate să comită fapte rele pentru a se răzbuna pe părinții săi. Unii copii ajung să maltrateze animale, să se automutileze, să-și roadă unghiile până la sânge, un semnal de alarmă că relația dintre el și părinții săi este una absolut defectuoasă la nivel de comunicare. Lipsa de comunicare îi calcă identitatea în picioare.

Un alt exemplu: un adult știe cu un anumit grad de certitudine că în condiții normale și la momentul potrivit va putea, de exemplu, să mănânce. Este posibil ca un copil să nu aibă o asemenea certitudine, știe doar ca totul depinde de părinții lui. Copilul își dezvoltă curând ideea că prima garanție a siguranței și eliberării senzației de foame este că părinții săi îl iubesc, iar el începe să facă eforturi din ce în ce mai mari pentru a obține această iubire. Prin iubire, el crede că va primi mâncare. Dacă un copil nu este încrezător în dragostea părintească – în special în dragostea maternă – el devine neliniştit, anxios, plângând aparent din orice. Marea problemă este cu părinții narcisiști. Fiul meu drag și iubit, iepurașul meu, ce deștept ești, spun aceștia. Dar s-a dovedit că „iepurașul” a luat o notă proastă la matematică, iar la școală s-a jucat și a dărâmat un ghivechi. „Cu siguranță nu semeni cu mine, nu am fost niciodată atât de prost, băiete! Semeni cu taică-tău!” Evaluarea unui adult, mai ales a celui de care copilul este total dependent, este percepută de psihicul lui ca o prioritate. Trebuie să vă concentrați asupra ei, pentru că dacă evaluarea este bună, atunci va exista mâncare, apă, căldură și ajutor, așa traduce un copil. Dacă este rău, atunci există un risc mare de a rămâne fără nimic și intră în joc teama de respingere. Iar identitatea lui are de suferit.

Mulți părinți se plâng că cei mici nu sunt atenți și că nu pot comunica cu ei. Unii vin deja pregătiți de acasă la psiholog „Cred că are ADHD” sau alte diagnostice pe care le-au citit pe internet. Dar de ce nu sunt atenți, de ce sunt rebeli, de ce plâng din orice? Ceea ce nu știu e, de pildă, că lipsa de atenție a copilului este cauzată de tendința părinților de a oferi celor mici explicații lungi care îi plictisesc. Copiii au o durată de atenție scurtă, explicațiile lungi duc la confuzie. Este și acesta un mod de a încălca identitatea unui copil – modul defectuos de a i te adresa. Te adresezi ca și când ai dialoga cu un adult, iar acest lucru îl depășește. Dacă un părinte încearcă să comunice cu copilul în timp ce butonează pe internet, copilul poate avea dificultăți în a înțelege importanța conversației, precum și mesajul transmis. În asemenea mod, îl neglijezi, iar el simte asta, telefonul, va crede, e mai important decât el. Modul în care părinții comunică în casă poate, de asemenea, afecta profund dorința copilului de a-și asculta părinții și de a nu dori să comunice cu ei. Țipetele sau exprimarea frustrării provocată de certurile din familie pot duce la sentimente de intimidare și rezistență la copii. Limbajul negativ sau criticile care însoțesc instrucțiunile părinților – „Ți-am spus să nu mai dai firimituri pe jos, ești surd?!”, „De ce nu ți-ai strâns jucăriile, dezordonatule?!” – pot crea un mediu ostil care descurajează copiii să asculte și să execute ordinele. În loc să încurajeze respectul, această abordare poate duce la resentimente și rebeliune. În astfel de situații, stima de sine scade la nivel critic și psihicul încearcă să compenseze cu cele externe. Se formează convingerea că cineva poate fi important, necesar și valoros doar prin obținerea unor rezultate pozitive, care sunt considerate ca atare de către oamenii semnificativi. Dacă m-am împiedicat o dată, înseamnă că sunt rău, va gândi copilul, greșit și risc să fiu respins. Risc să nu mai primesc nimic. Sunt ceva doar atâta timp cât fac lucruri „bune” și „corecte”. Iar dacă nu pricep ce vor părinții mei înseamnă că sunt „prost”. Eficacitatea comunicării poate depinde și de stilul pe care îl folosesc părinții în a-și crește copiii. Stilul permisiv de creștere a copiilor – face ce vrea el – este acum la modă, dar poate contura un copil care va avea probleme cu a înțelege și a respecta regulile. Copiii crescuți în acest stil nu vor avea valori clar definite, chiar dacă părinții lor vor susține contrariul. A face ce vrea presupune lipsa educației, la urma urmei. Copiii nu pot, fără o îndrumare, să definească limite, ce e bine și ce e rău. Iar sentimentul neputinței generează frustrare care se va vedea mai bine în perioada adolescenței. Am văzut un caz extrem, în care copilul, în vârstă de 6 ani, obișnuia să-și facă nevoile în local, sub masă, doar pentru că „așa vrea el!”. În perioada preadolescenței a început să se automutileze pe brațe, lucru pe care părinții lui îl considerau firesc. „Dacă asta vrea, nu ne putem opune! E dreptul lui să facă ce dorește.” Părinții autoritari – „pentru că așa spun eu!”, au copii ascultători, timorați, timizi. Însă acești copii ajung să fie astfel și în afara casei, adică vulnerabili, deoarece nu știu să gândească singuri ori să-și asume responsabilitatea, sunt învățați ca deciziile să le ia alții. Iată cum stilul parental poate afecta identitatea unui copil, cea de care vorbim azi.

Dacă o mamă face lucruri pe care un copil nu le poate înțelege din cauza vârstei sale, acest lucru îl poate traumatiza psihologic, oricât de clar își justifică mama acțiunile. Dacă, de exemplu, ea trebuie să întrerupă hrănirea pentru a avea grijă de tatăl lui bolnav și dacă nu îl mângâie pe copil, nu-i mai acordă atenție, acest lucru poate fi la fel de înspăimântător pentru el ca și cum mama lui l-ar fi abandonat pentru că nu a vrut să aibă grijă de el. Un copil speriat este nefericit și mai ales greu de crescut, va deveni rebel și nemulțumit. Când vede o oportunitate de a se răzbuna pentru lipsa mamei de atenție, precum cea descrisă mai sus, va profita de această ocazie, fiți siguri. El este incapabil să gândească suficient de clar pentru a realiza că un astfel de comportament i-ar putea face mai mult rău decât bine.

Mai târziu, va veni o perioadă de despărțire, să o numim astfel, pe care o vei observa deja, ca părinte – adolescența. Copilul va urma calea autorealizării, în căutarea unicității sale. Unii părinți nu vor înțelege de ce copilul lor e neascultător și rebel. Cu cine seamănă? vor continua să se întrebe. „Nu seamănă cu mine, eu n-am fost așa!” – se vor dezice de el. Va fi pasionat de ceva pe care nu îl înțelegi, va încerca un nou look care ție îți va crea repulsie, își va alege prietenii pe care tu nu-i placi, va face ceva mereu nepotrivit pentru tine, dar ceva pentru a-și proteja și dezvolta identitatea. Și, în toate aceste etape, este important pentru tine, drag părinte, să înțelegi că iubirea ta este necondiționată. Și că, dintre toți cei care și l-au asumat ca fiind al lor atunci când era mic, copilul devenit adolescent, seamănă din ce în ce mai mult cu el însuși.

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video