Cu „dușmanul” în jacuzzi

La piscina la care am abonament de vreo doi ani jumătate, aproape zilnic apar câțiva clienți noi. Apar și dispar, în sensul că vin o dată, maxim de două ori și apoi nu-i mai văd. Sunt, în general, oameni de vârstă mijlocie și peste, adică undeva între 40 și 60 de ani. De regulă sunt cupluri, unii și cu câte un copil sau doi după ei.

Sunt, de fapt, clienți ai hotelului de care aparține piscina, și-ți dai seama imediat că nu sunt niște practicanți ca mine. Coboară la piscină (care e la subsolul hotelului), pentru că „așa se face”, că dacă tot stai la un hotel care-ți include în prețul cazării și „distracția” asta, de ce nu. Nu prea profită de ea, însă. Unii se bălăcesc un pic în bazin, unii se mai bagă și în câte o saună, cât să transpire un pic, că așa au auzit că se detoxifică, dar aproape toți sunt înnebuniți după jacuzzi, care înseamnă de fapt nici doi metri pătrați de bazin cu bulbuci, în care se înghesuie ca sardelele.

Pentru mine, ăsta e semnul cel mai clar că vorbim despre niște oameni care, nu știu cum să spun ca să nu pară „elitist”, care abia de curând s-au trezit că-și permit o vacanță sau o mini-vacanță la un hotel de patru stele, cu spa inclus. Pentru că jacuzzi e încă pentru mulți dintre ai noștri unul dintre simbolurile luxului, al unei vieți de huzur.

De fapt, clienții ăștia de care vorbesc, aveam să înțeleg la un moment dat, sunt fie bugetari, fie pensionari speciali. Sunt noii îmbogățiți, nouveau riche ai României. Sunt privilegiații tuturor guvernelor de până acum și probabil ai multor guverne de-acum încolo. Sunt tot ce nu pot visa să fie vreodată cei mai mulți dintre românii (imensa majoritate) cu care mă intersectez de cum ies din casă până ajung la piscină, în scara blocului, pe stradă și în autobuz. Sunt dintre noi, dar nu mai sunt „de-ai noștri”.

Mi-am amintit de asta, citind zilele trecute pe hotnews.ro o analiză despre soarta cercetării în România, cu câteva date despre cum stăm și la nivel global. Iată ideea, pe scurt:

După ce că suntem pe ultimul loc în Europa la investițiile în cercetare raportate la PIB, anul ăsta, bugetul alocat cercetării e substanțial mai mic decât cel de anul trecut, a scăzut de la 6,87 miliarde la 5,5, nemaipunând la socoteală și inflația.

La fel de prost stăm și la numărul de cercetători. Avem doar 20 000, mai puțin decât multe țări europene cu populații mult mai mici, precum Ungaria, Finlanda, Grecia, Cehia sau Austria. Bulgaria are mai puțini decât România, doar vreo 16 000, dar raportat la populație e și ea peste noi.

Ca să vă faceți o idee despre ce miză enormă reprezintă cercetarea pentru lumea de azi: în ultimii patru ani, numărul de cercetători cu normă întreagă a crescut, la nivel mondial, de trei ori mai repede decât populațila globului. Ceea ce e perfect normal. În ultimă instanță, cercetarea e despre cum vei face față, ca țară, viitorului, despre cum te pregătești pentru el. Iar când vorbim despre o lume care se schimbă într-un ritm exponențial, de neimaginat acum câteva decenii, cercetarea e chiar cheia supraviețuirii.

Și acum cireașa de pe tort: România cheltuie mai mult cu pensiile speciale decât cu cercetarea și dezvoltarea. Pentru că pentru România e mai important să-și ghiftuiască câteva zeci de mii de cetățeni, oricum privilegiați cu salarii la care omul de rând nici nu visează, să le dea niște pensii enorme de la 45-50 de ani, cu 15-20 de ani mai devreme decât restul populației, decât să bage bani în cel mai important sector, vital aș spune, când vine vorba de viitorul nostru ca nație.

Atât.

Publicitate și alte recomandări video