Cu Emil Iordache, conversând despre Esenin (I)

Dispariția neașteptată a lui Emil Iordache m-a tulburat profund…

S-a întâmplat pe 8 şi 9 octombrie 2005 să mergem împreună la Tulcea. La o serată literară dedicată lui Esenin. Ne-am întors pe 10 octombrie. Pe 11 noaptea, Emil s-a stins din viață. S-a întâmplat așa de brusc, încât ne întrebăm și azi, de ce. Pare să fi fost o simplă întâmplare, care ar fi putut fi evitată. Cauza morții nu o știm. Prin felul cum a murit, sfârșitul lui îmi aduce aminte de moartea lui Marin Preda.

Să nu intrăm însă în amănunte legate de moartea lui. Ele sunt atât de dureroase, încât e mai bine să le lăsăm să se acopere de uitare. Mai bine să ne întoarcem la călătoria pe care am făcut-o împreună la Tulcea.

A fost o călătorie plăcută, reconfortantă. Deloc obositoare. Chiar însuşi Emil mi-a spus ca simţea nevoia unei ieşiri. Poate că era obosit. Poate voia să se reculeagă.

Ne cunoscusem la sfârșitul anilor 70, în vremea studenţiei. Frecventam sporadic aceleași cercuri. Uneori, ne întâlneam la aceeași terasă. Fiecare înconjurat de grupul său de prieteni. Cât timp a trecut de atunci? A fost parcă ieri sau alaltăieri. Ceva s-a schimbat, dar ceva nu s-a schimbat. Pe undeva, noi am rămas aceiași.

Iată, însă că s-au scurs aproape douăzeci de ani de la moartea lui Emil Iordache și-mi revine mereu în minte ultima noastră întâlnire. Și simt intonația glasului, gesturile. Zâmbetul, privirea ușor obosită. Terminase de tradus Anna Karenina, „trudea” la o nouă carte, Premiul Nobel în literatură slavă. Lucra, de asemenea, la un proiect de curs, pe care-l intitulase Limba rusă cu faţa umană...

În timp ce discutam, l-am întrebat:

– Limba rusă are și o față inumană?

– Mai multe, mi-a răspuns Emil, depinde de timpul și de unghiul din care abordezi subiectul. Însă dacă ne gândim la marii ei scriitori, atunci ea rămâne una din limbile prin care s-a sondat și se sondează labirintul nesfârșit al sufletului omenesc. Asta au făcut-o și Pușkin, și Gogol, și Turgheniev, și Tolstoi, și Dostoievski, și Cehov, și Alexandr Blok, și Esenin, și Maiakovski, și Babel, și Mandelștam, și Marina Țvetaeva, și Anna Ahmatova, și Platonov, și Brodsky, și Soljenițîn, și Rasputin, și atâția alți scriitori ruși. Există însă și o față inumană nu atât a limbii, cât a literaturii ruse, dacă ne gândim la scrierile propagandistice care au înălțat în slăvi epoca bolșevică și pe siniștrii ei conducători.

Nu am zis nimic. Ce aș fi putut spune? Argumentele lui Emil Iordache părau imbatabile.

…Era un început de octombrie cald și frumos. Abia începuse anul universitar. Copoul gemea de tineri. Aerul nostalgic, copacii ruginii și forfota mulțimii te îndemnau să-ți pierzi vremea colindând aiurea pe străzi. Eram „prins” cu romanul Mașa și Extraterestrul. Lucram la el în fiecare zi cu sagacitatea unei furnici care încerca de una singură să clădească mușuroiul. Știam că dacă ies din casă, ziua se va scurge fără să mai pot însăila un rând. Ceva, totuși, mă împingea să mă ridic de la masa de lucru. Mai aveam de onorat și o invitație: promisesem să vin la o serată literară dedicată lui Serghei Esenin, organizată de comunitatea rușilor de rit vechi și de biblioteca orașului Tulcea. Aveam să pierd două zile, două zile în care aș fi putut – calculasem deja – să scriu atâtea și atâtea numere de semne. Totuși gândul unei călătorii în Deltă mă ispitea din cale afară. Întinderile nesfârșite de ape, foșnetul tainic al trestiilor, fâlfâitul aripilor unor păsări mă îndemnau să mă pregătesc de drum. Mai aveam câteva zile până la plecare.

Într-una din plimbările mele prin Copou, m-am întâlnit cu Emil Iordache. Din una în alta, i-am vorbit de serata de la Tulcea. Emil s-a arătat dispus să mă însoțească. Era prins cu munca de la catedră, dar simțea nevoia unei ieșiri. Voia să se rupă de rutină. Am vorbit despre Tulcea. Despre cafenele amenajate pe șalupe. Stăteai la o masă curată, legănat de valuri. Sorbeai din halba de bere, priveai în depărtări. Am sunat-o pe directoarea bibliotecii tulcene si i-am spus de schimbarea care intervenise în „program”. Directoarea auzise atâtea vorbe de laudă despre profesorul Emil Iordache, încât era bucuroasă să-l întâlnească… Alegerea era cât se poate de potrivită, în fond cine altcineva ar fi fost mai nimerit să vorbească despre Esenin dacă nu Emil Iordache?

Vremea se anunța a fi călduroasă. O astfel de călătorie era un prilej minunat de a ne lua rămas bun de la vara care se prelungea în toamnă și a ne pregăti sufletele pentru zilele reci și ploioase ce urmau să se abată peste noi.

– Cine știe când vom mai prinde o astfel de vreme însorită, murmură Emil.

Cuvintele lui mi s-au înfipt dureros în inimă. Înțelesul lor l-am deslușit mai târziu. Când Emil nu mai era printre noi. Fusese o premoniție?

Încerc să reconstitui scena întâlnirii. Deci: coboram de la Universitate spre Fundație. Pe terasa de la Boema, sub o umbrelă deschisă, stătea Emil Iordache înconjurat de câțiva tineri și mai puțin tineri prieteni. Erau acolo și Liviu Apetroaie, și Leonte Ivanov, și Liviu Papuc, și Anton Adămuț, și Bogdan Crețu și Codru Condurache, și Vasilian Doboș, și Valentin Talpalaru, și Dorin Spineanu.

M-am așezat la masă și mi-am comandat o bere. Apoi i-am vorbit lui Emil despre plecare. Pe fața lui s-a întipărit un zâmbet nostalgic.

– Mergem, cum să nu, mi-a spus. În fond, orarul de la facultate nu e încă bătut în cuie… Iar Nobelul mai poate aștepta. Simt nevoia unei relaxări… Apoi mă interesează și subiectul…

– Adică Esenin, nu? am întrebat.

– Da, Esenin, întări Emil. Și, după o clipă de tăcere, ținu să precizeze: Am viziunea mea despre Esenin. L-am tradus, l-am studiat și am reușit să-l descompun ca pe un ceas, ca să-l înțeleg mai bine…

– Vorbești, desigur, despre poezia sa….

I-am privit fața uscățivă, străbătută de un păienjeniș de riduri, pe care fiecare zâmbet o descrețea pentru o clipă, conferind întregii fizionomii o expresivitate neobișnuită.

Emil își încruntă sprâncenele stufoase:

– Nu numai despre poezie, ci și despre om. Omul Esenin nu e așa cum îl percep mulți…

Bănuiam demult că față de Esenin prietenul meu Emil Iordache avea o ușoară idiosincrazie. La mijloc nu era, totuși, vorba de Esenin, ci de George Lesnea. Emil Iordache pusese pariu cu el însuși: încercase să-l traducă pe autorul Ceaslovului satelor mai aproape de versiunea originală, de la care se abătuse bătrânul bard al Ieșilor. Traducerea lui Emil nu avusese însă ecoul scontat… Traducerea, ca și cartea sa despre Esenin, fuseseră publicate la niște edituri obscure. Încercam să torn gaz pe foc, pentru a afla cât mai multe amănunte despre viața și poezia lui Esenin, lăudând traducerea lui Lesnea. Emil era însă prea versat ca să cadă în capcana pe care i-o pregăteam.

– N-am ce să-i reproșez, răspunse Emil. Versiunea lui e admirabilă, doar că sună altfel decât în limba sa natală… Lesnea a pus atât de mult din el, încât a tradus în românește un alt Esenin decât cel original. Și abia de aici începe nebunia…

– Ce nebunie? l-am întrebat.

– Esenin în traducerea lui Lesnea a influențat câteva generații de poeți români, începând cu Labiș, Andrițoiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, și terminând cu Mircea Dinescu… Chiar și Nichita Stănescu, la începuturile sale, amintește-ți de Leoaică tânără, iubirea, căzuse în mrejele lui Esenin… Ca să nu mai vorbim despre modul său de existență, care-i tipic eseninian.

– Și nu-i un lucru minunat? l-am întrebat pe Emil.

– Ba este, dar eu aș vrea să vorbim despre un alt Esenin… Despre Esenin cel adevărat, aflat în spatele cuvintelor și al metaforelor…

– În spatele cuvintelor și al metaforelor dai tot peste cuvinte și metafore, am replicat.

– Nu mă interesează un Esenin-metaforic… Ținta mea e alta… Să sparg șabloanele percepției comune.

– Dar dincolo de șabloane ce găsim?

– Găsim o parte din omul Esenin, care a fost cu totul altfel decât îl știm.

– Și cum a fost omul Esenin?

– În orice caz, n-a fost o ușă de biserică, deși, cum să-ți spun, s-a folosit de ea…

– Vorbești de latura religioasă a poeziei sale? l-am întrebat.

– Esenin a fost un cameleon perfect, care a știut să se adapteze la cerințele fiecărei epoci… Abia spre final, fiind sătul de viață, n-a mai rezistat și a clacat.

Văzând că mă încrunt, Emil a continuat:

– Când a fost nevoie să fie perceput ca un poet religios, Esenin a uzat în poezia sa de un rechizitoriu biblic. Nu uita ca în 1910 debuta cu Ceaslovul satelor… A fost mai întâi un poet țăran, după aceea un poet cu revoluția în glas, apoi un poet al saloanelor, și, în sfârșit, un poet protestatar…

– Dar nu cumva simbolistica biblică de care ai pomenit se trage de la educația pe care Esenin a primit-o în familie din fragedă copilărie?

– E posibil să fie așa. Esenin se trăgea dintr-o familie foarte credincioasă.

– În acest sens, Ceaslovul satelor poartă amprenta credinței de rit vechi?

– Se pare că da.

– Și atunci, dacă-i așa îl mai putem numi camelon?

– Ce are a face una cu alta? Cert este că Esenin și-a adaptat glasul în funcție de tonul general. A cântat însă de fiecare dată cu o notă mai sus, ca să se facă mai bine auzit…

– Dar nu cumva chiar tu, în cartea pe care ai scris-o, l-ai îmbrăcat într-o haină luminoasă?

– La ce te referi?!

– Iată la ce mă refer, citând din memorie: „La Serghei Esenin, toată natura pare o biserică, a cărei boltă o constituie Acoperământul Maicii Domnului, un acoperământ aproape placentar, creând senzația de confort creștin, voluptuos…”

– Da, recunosc, așa am scris, spuse Emil.

– Și nu l-ai îmbrăcat și tu, la rândul tău, în odăjdii strălucitoare?

– L-am îmbrăcat, cum să nu, replică Emil, dar ce-am avut de spus, am spus printre rânduri…

– Te referi la sintagma Acoperământul Maicii Domnului, aproape placentar, pe care ai folosit-o în cartea ta?

– Tu ce crezi? spuse Emil. Nu aveam cum să transmit adevărul decât îmbrăcându-l în haine adecvate… Vrei să-ți citez în continuare ce am scris despre Esenin, cel din Ceaslovul satelor?

– Dacă tot am început să-l disecăm, să mergem mai departe….

– Păi, iată ce-am mai spus: „Brusc, poalele Maicii Domnului se ridică de pe cupolele bisericilor şi, cu un fel de entuziasm disperat, tânărul poet descoperă Cosmosul, citit de pe un pământ filtrat prin Apocalipsă”.

– E o imagine cu conotații de-a dreptul indecente… Ce poți să vezi dincolo de poalele ridicate în tării ale Maicii Domnului, decât o Rusie profană, o Rusie carnală, sfâșiată de dorințe!? Chiar cupolele bisericilor, în acest context, capătă simboluri erotico-freudiene…

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video