Cu Emil Iordache, conversând despre Esenin (II)

luni, 18 noiembrie 2024, 03:02
1 MIN
 Cu Emil Iordache, conversând despre Esenin (II)

„Mariajul cu Sofia Andreevna îi aducea aminte și de Isadora. Nici acolo nu fusese vorba de o dragoste curată. Ci de dorința de-a arde etapele. Logodindu-se cu Isadora, după un timp, Esenin și-a dat seama că se logodise cu un șal. Ajungând la Sofia Andreevna, șalul Isadorei se transformase în barba lui Tolstoi… Putem vorbi aici de un adevărat complex…”

Sorbeam încet din berile noastre și priveam lumea ce se plimba pe stradă. Diferite imagini legate de viața lui Esenin ni se învârteau în cap. Eram destul de înfierbântați, dar vântul și bogăția de culori a toamnei ne mai tempera ieșirile. La un moment dat, îngustându-și ochii, Emil Iordache spuse:

– Dincolo de sinceritatea sa, Esenin a fost, după cum ți-am spus, un cameleon desăvârșit. Și nu știu dacă a fost un om credincios sau nu. Poezia lui de la început miroase a cădelniță. Ceaslovul satelor nu avea însă nimic de-a face cu Rusia pravoslavnică… Natura eseniană pare o biserică, dar înăuntrul ei răzbat fluierături. Spovedania unui huligan se desfășoară sub icoane. De altfel, aflat la Petersburg, în 1915, tânărul Esenin îi mărturisea confratelui său Vsevolod Rojdestvenski, citez din memorie: „Înlăuntrul meu nu există prea multă sfințenie. Eu doar mă prefac că sunt evlavios. Nu crezi?” Și brusc, Esenin, vârându-și două degete în gură, îl asurzi cu fluierături… Oare nu el, descriind norii care mugeau peste șesuri, îl vedea pe Dumnezeu ca pe o iapă gata-gata să fete?! Ce? Probabil un mânz roșu, apocaliptic. Un nou Mesia revoluționar…

În sinea mea, îi dădeam dreptate lui Emil, simțeam însă nevoia să-l provoc. Doream să scot de la el cât mai multe lucruri despre viața lui Esenin. De aceea, am continuat să-l sâcâi cu întrebări. În afară de aceasta, Emil se contrazicea. Păi, dacă Esenin, cel din Ceaslovul satelor, a uzat de limbajul religios, pentru că aceasta era cerința timpului, el nu s-a încadrat în canon, ci de la început a sfidat nu numai dogmele bisericești, ci și societatea rusă. A fost oare vorba de cameleonism? Sau pur și simplu avem de-a face cu un poet rebel?

– Și, totuși, tu spui: „cu un fel de entuziasm disperat, tânărul poet descoperă Cosmosul…” Ce fel de Cosmos era ăla? l-am întrebat.

– Un Cosmos, în care luna apare ca un cățel, iar norii ca niște piei ce se clatină în bătaia vântului…

Și după un timp de gândire, Emil adăugă:

– Și Vaca, și Cântecul cățelei sunt simboluri ale Rusiei prerevoluționare, însetată de sânge…

– Păi dacă-i așa, am replicat, atunci te contrazici… Esenin nu-i un cameleon, ci un poet care vibrează la unison cu epoca pe care a trăit-o….

– De vibrat, sigur că vibrează, dar asta nu înseamnă că nu e un cameleon.

– Și-n fond, ce-i reproșezi?

– Faptul că îngroașă tonul, spuse Emil. Că încearcă să iasă cu orice preț în evidență. El e mereu în față. În Rusia, el e mai de stânga decât stânga, mai bolșevic decât bolșevicii. Și totuși ia bani cu nemiluita din toate părțile cu ambele mâini. Și tot cu ambele mâini îi azvârle în vânt… Vânează gloria și în același timp se tocmește pentru fiecare literă pe care-o așterne pe hârtie… Ajuns în Occident, se îmbracă ca un dandy, dar face scandal ca ultimul mojic. Și asta numai și numai ca să atragă atenția lumii asupra sa. Gloria Isadorei îl scoate din sărite. Se poartă bestial cu ea. O umilește și fizic, și verbal. Adu-ți aminte de versurile din Omul negru… E acolo o încercare de spovedanie. Esenin se confesează, își pipăie cu degetele rănile și jubilează. Confesiunea sa nu e lipsită de dramatism, dar și de teatralitate. Iată ce spune Esenin despre sine însuși: „Îmi plac poeții! Caraghioasă tagmă!/ În ei regăsesc totdeauna/ povestea știută, banală, a monstrului pletos,/ ce tot perorându-i studentei cu coșuri pe față, despre univers,/ abia-și stăpânește dorința sexuală…” Și tot despre sine: „Undeva într-un sat,/ poate-n Kaluga,/ poate-n Reazan,/ nu-mi amintesc, nu mai știu, într-o casă umilă,/ trăia un băiețandru/ cu ochi albaștri/ și păr auriu…” Și acum apare și Isadora. Și acest flăcău „cu puteri nu prea mari, dar cu inimă falnică” iubește pe o „oarecare femeie de patruzeci de ani trecută”, numind-o „iubită și fetiță zburdalnică”. În primul rând, această „oarecare femeie” e Isadora Duncan. Apoi, „iubita și fetița zburdalnică” din Omul negru – spuse Emil – la seratele culturale și la localurile prin care colindă primește în public „apelativul” suca (cățea)… Sau bleadi, sau sterva… Mai pe românește curvă. Efectiv, Esenin obișnuia, și nu doar la modul simbolic, să măture podelele cu șalul Isadorei…

Călătoria în Occident și în SUA a lui Esenin fusese un coșmar. Îmbrăcat într-un smoking, cu țilindru tras pe ceafă și o crizantemă albă la butonieră, Esenin colinda saloanele, braț la braț cu o Isadora, cu părul roșu-liliachiu, rujată și pudrată strident, târând în urma ei celebrul șal. Fiecare apariție se sfârșea cu un scandal… Într-una din seri, Esenin, în timp ce Isadora dansa pentru un cerc de admiratori, se făcu nevăzut. Timp de trei zile dansatoarea îl căută prin toate barurile din Berlin. Îl găsi într-un restaurant de lux și se dezlănțui ca o furtună. Localul fu pur și simplu devastat. În furia ei, Isadora spărgea tot ce întâlnea în cale. La sfârșitul scenei, îl luă de braț pe Esenin și părăsi localul. Ieșirea Isadorei o costă scump. Ca să acopere dezastrul și să poată continua călătoria prin Europa cu Esenin, căruia ținea cu tot dinadinsul să-i arate minunata arhitectură gotică, artista fu nevoită să vândă doua imobile deținute la Paris.

Nu am zis nimic. Am așteptat concluziile.

– Probabil că între ei era o relație sado-masochistă, concluzionă Emil. Crezi că exagerez? adăugă el după o clipă de tăcere.

După care continuă:

– Poate îl judec prea aspru. Isadora desigur l-a iubit. Dar l-a iubit cu o dragoste trecută. Pentru ea, iubirea lui Esenin era pocalul pe care urma să-l bea înaintea actului final. Poate că avea și ea nevoie de scandaluri. De mult zgomot și publicitate în jurul ei. Esenin simțea asta. Probabil că nu-i plăcea să fie privit ca o marionetă. De aici și ieșirile sale și toată nebunia…

– Poate îi era silă de această relație, am murmurat.

– La început, Esenin s-a arătat a fi mândru de noua-i cucerire. Apoi încetul cu încetul a început, într-adevăr, să i se facă silă, și de Isadora, și de el… Era o dragoste dintre două măști…

– Și totuși, ce splendid și în același timp dureros sună versurile, am exclamat: „Sunt bolnav, bolnav, prieteni,/ poate șuieră vântul/ prin câmpul mare și gol/ sau poate asemenea unui crâng în septembrie/ mi-e creierul iar răvășit de alcool…”

– Nu sună rău, confirmă Emil. De altfel, nu pot să neg că Esenin avea geniu. Dar…

– Mai e loc și pentru un dar aici?

– Este loc și pentru două. În parte Omul negru îmi amintește de celebrul său poem Guleai-pole, închinat lui Vladimir Ilici Lenin…

L-am privit cu neîncredere. Emil trase adânc fumul în piept, îl slobozi în rotocoale deasupra halbelor de bere adunate pe masă și începu să recite: „Văd totul/ și înțeleg totul:/ nu încape nici un gram de îndoială/ a început o eră nouă./ Ascultați: numele lui Lenin/ răsună ca vântul peste țară,/ mișcând gândurile/ asemenea unor aripi de moară…

– Nu cumva gândurile pe care le mișca numele lui Lenin au fost atât de negre, încât l-au dus la sinucidere? l-am întrebat.

– Să nu exagerăm, spuse Emil. Esenin nu avea prea mari mustrări de cuget în privința angajamentelor sale politice. Cameleonismul său îl făcea să iasă din toate aceste afaceri cu basma curată. Întotdeauna el avea grijă să lase pe undeva o portiță de scăpare. Versurile sale pot fi interpretate și așa, și altfel… I se făcuse probabil silă de sine însuși… Dar nu din pricina versurilor închinate lui Ilici.

– De sine însuși sau de Isadora?

– Isadora devenise de mult o amintire. Picătura care a umplut paharul a fost însă ultima sa soție, nepoata lui Tolstoi, Sofia Andreevna Tolstaia, cu care Esenin se căsătorise în primăvara anului 1925.

Într-adevăr, ceea ce spunea Emil nu era o noutate pentru mine. Citisem destul de multe relatări despre viața lui Esenin și eram la curent cu depresia sa. Tinerii căsătoriți, așa cum reiese din amintirea contemporanilor lui Esenin, poeți, prozatori, actori sau ziariști, ocupau un apartament spațios, situat într-un vechi imobil moscovit… Obișnuit să ducă o viață dezordonată, Esenin se simțea ca un intrus în locuința Sofiei Andreevna.

Atmosfera era apăsătoare, aproape sumbră. Prevestitoare de rău. Ca să spargă monotonia, poetul organiza „serate literare”. Dar veselia își făcea loc cu greu în locuința prin care trecuseră pașii patriarhului de la Iasnaia Poliana.

În curând printre mobilele grele începeau să se adune grămezi de sticle de șampanie și votcă. Ziua, Esenin stătea cu perdele trase și bea de unul singur. Noaptea colinda cârciumile sau avea invitați. Și acum, ca și în perioada Isadorei, scandalurile erau în toi. Sofia Andreevna împlinise 25 de ani. În momentele sale de efuziune, poetul o alinta spunându-i „suflețel”, „suflețulul meu” sau „drăgălașa mea”.

„Suflețelul” său se pare însă că-i pica greu la inimă. Chipul, sprâncenele și mai ales ochii Sofiei Andreevna semănau izbitor cu cei ai celebrului său bunic, Lev Nicolaevici Tolstoi. Această asemănare se transformă în curând pentru Esenin într-o obsesie. Mobilierul masiv, portretele cu rame aurite, dar și femeia de casă, o bătrânică de 75 de ani, o fostă iobagă de la Iasnaia Poliana, cocârjată de vreme, totul îi amintea de contele Tolstoi. Gândul unor noi călătorii își făcea loc în sufletul lui. „Dragă prietene, Kolea – îi scria el unui cunoscut – praful se alege din tot ce am visat și plănuit. Se pare că la Moscova nu mi-a fost sortit să-mi găsesc un loc al meu. Viața de familie nu se prea încheagă. Vreau să fug… Încotro? În Caucaz.”

Și mai jos cu câteva rânduri, Esenin punea degetul pe rană: „Totul în jurul meu îmi amintește de marele stareț. El e pretutindeni aici, pe divan, pe fotoliu, și pe masă, și pe pereți, chiar și pe tavan. Pentru oamenii vii nu mai rămâne nici un loc în casă… Și asta mă sufocă…”

Câteodată, rotindu-și ochii tulburi prin încăpere, poetul își revărsa năduful în fața cunoscuților: „Am ajuns la exasperare, se plângea el. Nu mai suport. Barba mă sufocă…” Admiratorii îl priveau cu nedumerire. „Care barbă? întrebau ei. „Iată care! exclama Esenin, arătând în fața sa portretul imens al lui Lev Nicolaevici ce atârna pe perete. A doua, și arăta o fotografie de familie, în mijlocul căreia trona același Lev Nicolaevici. A treia! exclama indicând o copie a tabloului lui Repin. A patra e pe bicicleta, a cincea merge călare, iar aici, în această vitrină sunt o mulțime… Până și în alcov dau de aceeași barbă…”

Desigur, autorul Moscovei cârciumărești îngroșa liniile. Claustrarea îl exaspera. Fusese obișnuit cu libertatea de mișcare… I-am relatat această scenă lui Emil.

– Poate că pe Esenin îl mustra conștiința, concluzionă el. Mariajul cu Sofia Andreevna îi aducea aminte și de Isadora. Nici acolo nu fusese vorba de o dragoste curată. Ci de dorința de-a arde etapele. Logodindu-se cu Isadora, după un timp, Esenin și-a dat seama că se logodise cu un șal. Ajungând la Sofia Andreevna, șalul Isadorei se transformase în barba lui Tolstoi… Putem vorbi aici de un adevărat complex…

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii