Cu Ioan Es. Pop pe strada Popescu

„Intr-o zi vei fi nume de strada. popescu./
si nu cred ca-ti convine sa te calce / toti in
picioare atunci ba poate vor face pe strada cu/
numele tau o piata de alimente, popescu. or sa
arunce pe jos legume si res turi stricate, le vor/
strivi sub talpi toata ziua, zeama lor acra / are sa
se scurga prin asfaltul cu numele tau / si nu cred
ca-ti va conveni, popescu” – acesta este un
fragment dintr-un omagiu (sper sa nu ma insel)
pe care poetul Ioan Es. Pop, sosit in Capitala
din Ieudul fara iesire (Maramures), il face lui
Cristian Popescu, colegul sau de gener atie,
disparut – vai, cit timp s-a scurs de atunci – in
neagra eternitate. Nu e singurul nouazecist care-
l evoca pe Cristian Popescu. Este, insa, singurul
sau oricum printre putinii care nu-i datoreaza
nimic sau aproape nimic lui Cristian Popescu,
caci drumul lui Ioan Es. Pop in cadrul generatiei
90 e singular.
Intrat destul de tirziu in viata literara, dupa
mai multe experiente dure, la limita umanului,
loan Es. Pop isi exploreaza propriul sau eu,
scufundindu-se din cind in cind la adincimi
nebanuite. In subconstientul sau, unde, print re
recifi si corali, cu prova napadita de scoici si alge
marine, se leagana, purtata de curent incoace si
incolo, viata sa mereu aflata in deriva. Cind
revine la suprafata, rabufnind prin asfalt, ii
intilneste pe strada pe Iov, Iova, Iona, Ion si pe
Cristian Popescu: „Cind vei fi nume de strada,
popescu. In numele tau / vor incepe sa-si
ingroape propriile lor morti. / cine se va gindi sa
scobeasca in tine ca sa-i faca loc celui plecat /
iar daca va fi cutremur, inchipuie-ti ce jale si ce /
neodihna si de cite ori vor scormoni in tine si cit
vor blestema pamintul cu numele tau, zau,/nu
stiu de ce ne chinuim sa ajungem nume de strazi
pentru altii, popescu”. Raspunsul il gasim intr-o
alta poezie, o elegie discreta, unde tonul
expansiv este temperat de o usoara apatie, care
pluteste ca o ceata prin mai toate poeziile lui
Ioan Es. Pop. Poetul nu rosteste decit jumatati
de fraze, restul le lasa suspendate in aer. Si
aceste jumatati de fraze nerostite creeaza o
atmosfera de dureroasa lehamite, de inutilitate a
oricarei actiuni: „pentru ca ochii tai sint mari si
nu privesc in lumea asta / pentru ca te-am iubit
atit de mult/ pentru ca de la fereastra lor nu s-a
uitat nimeni/ niciodata-n lumea asta./ tu sa fi fost
un val de ierburi pluti toare./ si eu sa fi fost apa
care te duce/ cind luneci ca sa te mai trezesti/ …
/si cind vine toamna si inchide/ usa vesteda a
gurii tale,/ eu sa te trag sub mal, sa nu mai
luneci./ cind vine toamna peste ape.// sa fiu cu
sin gura lacrima cu care te mai plinge cineva./
dar o lacrima mare, care sa duca odata cu sine si
ochii celui ce plingea”.
Finalul poemului poate fi luat ca un posibil
autoportret si ca un crez poetic: „sa fiu eu cu
singura lacrima cu care te mai plinge cineva/ dar
o lacrima mare care sa duca odata cu sine / si
ochii celui ce plingea”. Verbul e pus la trecut.
Caci prezentul pare epuizat, aici nu mai exista
nici macar plins. Durerea a ramas in trecut.
Astazi, ea nu mai exista decit in amintirea acelui
plins. O imagine plutitoare. Nu prea bine
conturata. Aceeasi stare de apatie, de amintire a
unui lucru dureros, petrecut intr-un timp incert,
bintuie si frumosul poem in proza intitulat Case.
Lumina care patrunde inauntru este jilava si
„veche de un veac”. Casa, „cu perdele tot timpul
coborite”, il priveste intunecat. Sub geamurile ei
se incretesc cearcane uriase, asemenea unor
cearsafuri. Moartea locuieste inauntrul ei si
inauntrul poetului. Aici intunericul este pastrat cu
strasnicie, zi si noapte. Casa il urmareste pe poet
pretutindeni, ca un ciine de rau augur. Unii
incearca sa aduca acest imobil populat de umbre
dinspre trecut inspre prezent. Sa-i adauge un
suflu viu. Casa este dereticata. Populata cu tevi
si chiuvete. Mobila noua este imprastiata prin
incaperi. Dar casa isi reia mereu vechea ei
infatisare. Se vestejeste, se stringe in ea, se
surpa in propriu-i hau, ea devine „ostila la tot ce-
o putea face iarasi vie”. Tevile ruginesc si se
sparg, peretii se coscovesc, ferestrele seamana
cu niste ochi orbi. Aidoma aces teia, toate casele
in care poposeste poetul se contamineaza de
aceeasi maladie. Ele imbatrinesc brusc. Asa
cum imbatrineste tot ce atinge autorului Ieudului
fara iesire: „tot ce iubesc oboseste deodata.
Incepe sa goneasca spre stingere, se grabeste
sa devina cenusa”. „M-am ferit de ea, de parca,
fugind, as fi putut scapa” – spune Ioan Es Pop.
Casa insa e ca si destinul. Ea e chiar destinul;
poate, inauntrul ei, casa ascunde ura, o ura
mostenita din generatie in generatie. Ura tine de
frig si de foame. Dupa cum tine si loc de icoane.
Peretii se decojesc de ura si tavanele mustesc
de acelasi sentiment. Casa scrisneste din dinti.
Devoreaza pe cei ce-o locuiesc. Ura patrunde in
haine, ca un iz greu. Patrunde in fiecare por. Ura
se tiraste de la un pat la altul, de la un prag la
altul. Ura intuneca singele si-i strecoara in celule
trufia. Toti cei care se nasc aici se nasc doar
pentru a duce ura mai departe. Generatii intregi
iubesc din ura si procreeaza din ura.
Dumnezeul inchipuit de Ioan Es. Pop e o
papusa din guma, cu buzele groase. El are o
mina sarita din umar si totusi bratul sau e
neindurator. EI are cauciucul sfisiat pe pintece,
dar pintecele sau adaposteste aceeasi nebunie
ca si casa. Cind te rogi la el, te rogi cu mina
infipta in beregata lui si urli, simtind pustietatea.
Sau simtind moartea. Acesta e Dumnezeul celor
cazuti, al celor care se intorc acasa pe patru
carari. Ei se roaga tavalindu-se pe podea, se
roaga cintind cintece desucheate. Iata ca acel
strigat profan „Vreau sa te pipai si sa urlu: este!”
al lui Arghezi e trait concret, dramatic. Alaturi de
acest Dumnezeu mai exista inca unul. El se afla
intr-o biserica, unde preotul incepe slujba la 9
dimineata. Preotul ridica spre poet crucea, iar
poetul ridica spre el halba. Poetul nu se poate
ruga „decit cutremurat de oroare”. El face parte
din secta celor damnati. Al celor rataciti in Oras.
Ei zac in nestire pe patul lor, avind viziunea
Tatalui ceresc care nu se stie de ce la douaspe
noaptea se apuca sa injuge boii la car.
Ioan Es. Pop mizeaza pe margini de
respiratie larga, expresioniste in sorgintea lor.
Ele ii intuneca vederea si cunostinta. Sint ca
niste nori apasatori ce se aseaza pe scoarta
cerebrala, inhibind-o si indemnind-o spre
spovedanie suprema.
Aflat la marginea generatiilor optzeci si
nouazeci (ca virsta e mai apropiat de optzecisti,
iar ca formatie – de nouazecisti), Ioan Es. Pop nu
apartine nici uneia in intregime. Radacinile lui
sint infipte in expresionis mul german si cel
romanesc reprezentat prin Bacovia. De fapt,
Ioan Es. Pop cel mai mult isi apartine siesi. Si lui
Dumnezeu.

Publicitate și alte recomandări video