Cu mine zilele-ţi adaogi… (I)

Eventual chiar poetul i-ar fi putut declama, în taină, fiecăreia dintre ele: Cu mine zilele-ţi adaogi. Ceea ce, la scara istoriei literare s-a şi întâmplat, muzele, fie ele reale sau imaginare, supravieţuind timpului, odată cu poetul. 

Un personaj secund din biografia sentimentală a lui Eminescu – Mite Kremnitz – revine, brusc, în prim-plan, datorită universitarului (fost ieşean) Horst Fassel, care a reeditat, în 2014, la Editura Muzeelor Literare din Iaşi, Amintiri fugare despre Mihai Eminescu, o cărticică de doar o sută de pagini. În fapt, Amintirile… presupusei, simandicoasei şi, deopotrivă, încântatei muze, nu cuprind, în versiunea originală, decât 29 de pagini, iar în cea românească – 27, restul fiind completat de o pertinentă şi consistentă prefaţă, de o Notă asupra ediţiei şi de reproducerea, în facsimil, a poeziei Cu mâine zilele-ţi adaogi, dăruită de poet pretenţioasei muze teutone. Cercetător avizat, chiar dăruit, al relaţiilor (îndeosebi culturale) româno-germane, Horst Fassel se afla în stima noastră încă din perioada când era – între altele – un asiduu colaborator al revistei ”Cronica”. În ceea ce mă priveşte, aveam un adaos de preţuire, dar şi de firească invidie, întrucât o ”furase”, făcându-şi-o soţie, pe încântătoarea noastră asistentă, Luminiţa Chelaru, cea care, alumni fiindu-i, ne-a fascinat infinit mai mult decât Romanistica, printre încrengăturile căreia încerca a ne ghida… Atent, ca orice neamţ, la lucrul bine făcut, Horst nu uită a aduce mulţumiri atât ei, cât şi editoarei, scriitoarea Carmelia Leonte, care ”au făcut ca textul românesc să primească o formă cât mai adecvată”.

Dacă despre dulcea mea doamnă Veronica şi Eminul meu iubit se ştie (aproape) tot (îndeosebi după publicarea, în anul 2000, a scrisorilor inedite), iubirea, câtă o fi fost!, dintre Eminescu şi Mite, a rămas mai degrabă sub pecetea tainei, a presupunerilor şi aproponturilor. Nici nu era de bon ton, în epocă, să se afle că o doamnă de elită/ îşi înalţă talia (cum zis-a, mai apoi, Topîrceanu) în siajul unui bărbat dintr-o categorie socială… inferioară. Impresionant e faptul că autoarea, pe tot parcursul rememorării, este de o sinceritate bine temperată. Dacă aruncă, din când în când, o perie sau un pieptene în urmă-i, o face întrucât vrea să pogoare o pudică perdea peste unele – reale sau presupuse – intimităţi. Încă de la începutul însemnărilor, viitoarea îndrăgostită punctează reaua impresie pe care i-a făcut-o cunoştinţa cu acest poet român, cam nespălat, cam necioplit… Să punctăm şi noi că Mite făcea parte din anturajul reginei Elisabeta, alias Carmen Sylva, împreună cu care semna cărţi, făcea traducţiuni, participa la întîlniri la cel mai înalt nivel… Dar era şi cumnata lui Titu Maiorescu, or, spiritus rector, cu toată cariera şi prezenţa lui impunătoare, nu provenea chiar dintr-o familie nobilă… Mite aflase multe – de la Titu sau de la alţi domni din lumea bună – despre acest poet, de o condiţie socială modestă, dar supradotat intelectual şi cultural: Cumnatul meu povestea despre acest om original şi talentat, care uita mâncarea şi băutura de dragul cărţilor şi îşi vindea pardesiul în plină iarnă ca să-şi poată cumpăra un manuscris vechi. Cu multă căldură, Rosetti povestea mici întâmplări nevinovate despre acest student inteligent, iar soţul meu, care-l văzuse o dată (la Théodore Rosetti la Berlin), a fost impresionat de mintea tânărului sfios şi taciturn. Fiecare dintre aceştia lăsa să se întrevadă că deasupra acestui tânăr plutea ceva misterios privitor la provenienţa sa. Când am citit, la începutul studiilor mele româneşti, Mortua est, am fost încredinţată că aceste rânduri ar divulga nenorocirea vieţii sale: el ar fi iubit cu patimă o femeie, iar moartea i-ar fi smuls-o. Fără doar şi poate, acest lucru mi l-a făcut şi mai plăcut…

Aşadar, Eminescu venea la Kremnitzi, într-o primă vizită, însoţit de propria-i legendă, dar vai! impresia produsă distinsei doamne e dezamăgitoare. Însă ceea ce rezultă e un portret real, needulcorat, din acea clipă, a omului Eminescu: Parcă îl văd cum a intrat în sufragerie: stingher şi neajutorat, deşi nu era jenat. Era butucănos în fiecare mişcare de-a lui, asemenea unui bărbat ce nu a cunoscut niciodată nici disciplina corporală, nici pe cea spirituală. Era mai degrabă lat decât zvelt, mai mult scund decât înalt, cu un cap prea mare în raport cu trupul. Pentru cei 26 de ani ai săi era prea masiv, cu o faţă prea cărnoasă. Prost bărbierit şi cu dinţii mari şi galbeni, era îmbrăcat neglijent şi nu prea curat. La o primă privire nu am remarcat, desigur, toate amănuntele, dar încetul cu încetul le-am înregistrat, chiar dacă abia mă uitasem la el, pentru că eram atât de decepţionată, încât deosebirea dintre Eminescu cel adevărat şi imaginea mea ideală mă durea. Nu i-am adresat nici un cuvânt şi nici el nu mi-a dat nici o atenţie. Vorbea, incitat de cumnatul meu, foarte vioi cu acesta şi cu alţi domni prezenţi, mânca gălăgios, râdea cu gura plină, iar râsul lui suna brutal. Numai când se adresa peste masă micii mele nepoate, glasul său, care de altfel nu era prea cuceritor, devenea dulce, iar privirea lui visătoare căpăta o expresie plăcută. Folosea acel mata moldovenesc, blând, care dintotdeauna mi-a plăcut, mai mult decât dumneata. (continuarea în ediţia de mâine a Ziarului de Iaşi)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video