Cu mine zilele-ţi adaogi… (II)

Între acestea, între sutele de portrete care au încercat a-l înfăţişa pe omul Eminescu, cred că Mite Kremnitz se află cea mai aproape de adevăr, asta şi întrucât a fost realizat în anul imediat morţii lui, când şocul trecerii poetului a făcut-o să retrăiască, ardent, stări care o marcaseră cu doar puţin timp în urmă. Apoi, talentul, nu chiar de neglijat, al autoarei, o ajuta să cuprindă, în puţine pagini, un destin uman şi literar care, la început, îi era complet străin, după cum îndrăgostirea (chiar spaima de aşa ceva), abia recunoscută, îi reanimă, retroactiv, verbul şi o absolvă, în opinia mea, de strâmbările din nas ale unei prinţese mofturoase (pe care ea însăşi, de la un moment dat, le amendează). Dacă de la Veronica au rămas câteva poezii în care îl idealizează (este prima care alătură lui Eminescu, cuvântul geniu), precum şi (puse la seif) scrisorile – diagramă a unei iubiri fără speranţa împlinirii, Mite îşi scrie mărturia cu conştiinţa unui fapt de istorie literară. Poate tocmai de aceea criticii de peste veac i-au pus sub semnul întrebării atât morga, cât şi asumarea unor poezii pe care credea/ spera ea, i le-ar fi inspirat… Ghinionul lui Eminescu şi norocul poeziei române a fost ca acesta să se îndrăgostească de femei cu soţ, (doar plopii fiind fără soţ…), un obstacol în plus în a le obţine graţiile şi un combustibil inepuizabil pentru arderile sale lirice. Amintirile fugare… ale lui Mite Kremnitz ne dau nu atât diagrama creşterii şi descreşterii amorului eminescian (pentru ea) cât, mai ales, propria, treptata sa dependenţă de cel care, încă din prima clipă, i-a displăcut. În sfârşit, l-am întâlnit personal pe acest bărbat. Într-o dimineaţă, a sosit pe neaşteptate la noi şi a rămas la micul dejun. În acea vreme noi şi cu Maiorescii aveam menaj comun.

Seara a luat din nou masa cu noi, citind şi dintr-o creaţie a sa. Când recita, vocea sa era plăcută şi monotonă. Toţi considerau poema ca fiind foarte reuşită, eu nu. Întâlneai acolo licurici vorbitori, multe animale cu viu grai, un gen literar care mie nu mi-a plăcut niciodată, iar de vraja limbajului său încă nu mi-am putut da seama. Când s-a aplecat peste paginile acoperite cu scrisul lui fin şi frumos, a început să facă o impresie contradictorie. Bărbia sa foarte pronunţată şi gura destul de lată au dispărut întrucâtva, iar fruntea sub părul negru ca pana corbului ieşea în evidenţă şi strălucea, la fel frumoasele sale sprâncene şi nasul fin, având doar nările cu trăsături uşor triviale. Dacă îşi ridica privirea în timpul lecturii, nu vedea pe nimeni, ci părea să se uite visător în zări îndepărtate. Deseori mişca ritmic mâna – o mână de copil, neîngrijită, poate chiar nespălată, dar o mână oricum expresivă. A doua zi a plecat, iar eu n-am priceput de ce se vorbise atât de Eminescu, personalitatea sa îmi părea a fi comună, aparţinând unei clase sociale neinteresante pentru mine, deoarece grosolănia ei mă jignea, iar poezia care se ascunde în acea sărăcie, care mereu îmi trezeşte mila, nu am putut s-o descopăr la el.

Nu arăta nici flămând, nici melancolic, s-a declarat în timpul mesei a fi un cunoscător de vinuri şi a vorbit cu ochii pe jumătate deschişi despre calitatea unui vin de Drăgăşani. N-am observat nici un pic de melancolie: a râs mult şi a povestit cu plăcere glume ţărăneşti.

Nu va trece mult timp, şi-i va dori şi prezenţa, şi poezia. (Va urma)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video