Cu ochii-n tavan…

…Eu m-am născut în casa cea nouă – oare fraţii mei, surorile mai mari s-au născut în cea veche? Doar pe Costică pot să-l mai întreb, un frate şi două surori s-au dus. Pe măsură ce creşteam, descopeream mereu alte şi alte taine ale casei, iar în grădină dădeam uneori peste cioburi de cărămidă roşie, peste bucăţi de lemn, frumos strunjite, dar aproape putrezite, despre care mi se spunea că trebuie să fie din vechea casă. Casa cea nouă avea, în faţă şi pe laturi, prispă lată, unsă cu lut galben ca şofranul, şi deregi (stâlpi) rotunzi şi lucioşi, în jurul cărora ne puteam zbânţui, iar fetele se-nvârteau până le-apuca ameţeala. Cât era vara de lungă, dormeam, băieţii, în balcon, strânşi unu-n altul ca nişte purceluşi. Deasupra noastră era un parmalâc, în care guguiau porumbeii. De fapt, balconul nu era chiar balcon, că nu era împrejmuit, închis şi, noaptea, îmi era frică de lup… te putea ataca din toate părţile!… Mai în siguranţă mă simţeam dacă mă culcam pe prispă, cu spatele la perete, aveam cel puţin spatele asigurat… Noi, copiii, îl tot băteam la cap pe tata să închidă balconul, aşa cum vedeam la alte case, şi tata ne tot promitea, dar n-a reuşit, o viaţă, a se ţine de cuvânt. Întotdeauna, cu gologanii adunaţi, trebuia să acopere cine ştie ce alte găuri… Târziu de tot a făcut prispă şi-n spatele casei, dar n-a fost în stare, niciodată nu i-au ajuns banii să ridice un paravan protector. Toate ploile, zăpezile, vânturile băteau în peretele dinspre nord. Toamna târziu, tata îl înfunda cu beţe de floarea soarelui (răsărită) şi cu vălătuci de strujeni (coceni), iar odată la două-trei veri, era îmbrăcat în straie noi, făurite dintr-un amestec de lut, paie, balegă de vacă şi de cal, adunate cu lopata, frământate cu sapa şi, la sfîrşit, cu picioarele, ca să-i dea, întregului melange, consistenţa şi frăgezimea unei alivenci… După ce se usca, alivanca părea indestructibilă, aproape ca o cărămidă, dar se măcina pe dinăuntru, devenea friabilă, cum o atingeau intemperiile. De la o vreme, au început să cadă bucăţi de tencuială, iar tavanul s-a arcuit, de puteai să-l atingi cu mâna. Sau, poate, eu crescusem?!

Tavanul acela a fost ecranul meu, din copilărie, pe el rulau cele mai fascinante filme – asta cu mult înainte de-a fi văzut vreun film. Grinzile masive, din lemn de stejar, care susţineau podul, erau ca o columnă traiană, desfăşurată pe orizontală. Tot aşa, pe blana din lemn de nuc, în care, sub presiunea vremii şi a poverilor din pod, apăruseră tot felul de striaţii, se desfăşura un întreg basm, cu animale fantasmagorice, cu zmei, haiduci şi feţi-frumoşi… Îţi trebuia doar un pic de imaginaţie ca să le animi. Şi eu, stând cu ochii-n tavan minute în şir, uneori ore (până s-adorm, sau să mă urnesc din pat), le porneam în crunte confruntări, sau în paşnice, nesfârşite călătorii, printr-un deşert ca o foaie de papirus. Şi mai târziu, liceean sau student fiind, când veneam în vacanţă mă dedam acestei plăceri estetice, la care ceilalţi nu rezonau sau, pur şi simplu, se amuzau de închipuirile mele. Treptat, prin ani, figurile au prins a se deforma, unele şi-au pierdut conturul – şi semnificaţia – pe alocuri, grinzile şi scândurile crăpaseră, de credeai că-n orice clipă se pot frânge. Un coşmar mă bântuia, ciclic: casa începea să se clatine, grinzile pocneau ca nişte vreascuri şi tavanul sta să se prăbuşească peste mine…, chiar se prăbuşea! Dar, în clipa când casa m-ar fi strivit, mă trezeam din somn, lac de sudoare, încremenit de spaimă şi întrebându-mă dacă mai trăiesc. Era ca şi-n visul recurent cu lupul,care mi-a bântuit copilăria. Un lupcare mă urmărea, din grădină, reuşeam să ajung la uşă, lupul era chiar în spatele meu, gata să mă înhaţe, şi-n momentul când apăsam clanţa, când mă credeam salvat, realizam, îngrozit, că uşa era încuiată…      

Oare unde ticăia atunci natrix natrix, şarpele casei? Nu, nu plecase defintiv, odată cu mama, altfel casa ar fi ars, în acea zi de vară când eu, băiat mare de-acum (11-12 ani?) am fost lăsat să am grijă de casă şi de cei doi copii de oraş, ai soră-mii, veniţi să trăiască bucuriile vieţii la ţară… Toţi ai casei plecaseră la câmp (era vremea secerişului?), eu rămăsesem cu nepoţii, eram, aşadar, ca un bunic, ca bunicul care murise înecat c-un os de peşte. Şi, ca un bunic adevărat, trebuia să am grijă de nepoţi. Numai că eu am citit, toată ziua, un roman, fără-ndoială captivant, iar pe nepoţi i-am lăsat în grija Domnului. Dar nici Domnul nu poate avea grijă de toţi şi de toate. Poate că şi El, în acea zi, s-a lăsat captivat de un roman şi n-a băgat de seamă când copiii, jucându-se cu chibriturile, au dat foc la uriaşa gireadă (şiră) de paie, care flanca, înspre apus, casa. Am vrut să vedem dacă arde!, au spus, la ancheta ce a urmat, incendiatorii, de parcă ar fi ştiut povestea lui Nero. Sau a lui Erostrat, cel care a incendiat Templul zeiţei Diana, din Efes, ca să devină celebru, încă în timpul vieţii lui (obscure). Doar că, aflând motivul incendierii, edilul oraşului a dat un edict prin care oricine i-ar fi pronunţat numele, ar fi primit pedeapsa cu moartea. Şi tu, Niculiţă, ce-ai făcut toată ziulica? Cum ai avut grijă de casă şi de copii?, am fost întrebat. Am citit, tată… Şi-am stat cu ochii-n tavan până am adormit… Dacă eşti un tată bun şi-un bunic adevărat, cum poţi pedepsi nişte copii care-ţi răspund cu-atâta sinceritate?! Să-i omori? Să-i baţi? Să le interzici celor mici să se joace şi celui mai mare să citească?! Nuuu, mai bine-i să urmezi îndemnul, lansat odată cu apariţia chibriturilor: Nu lăsaţi chibriturile la îndemâna copiilor!

(Din volumul Cronice şi… anacronice, în pregătire)

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video