Cu regizorul Andrei Andreev despre „Padurea” lui Ostrovski

Pe regizorul Andrei Dimitrievici
Andreev l-am intilnit la Teatrul National
cu citeva zile inainte de premiera.
Atmosfera din Sala „Aglaia Pruteanu”
unde se desfasurau repetitiile era
destul de agitata. Daca nu chiar
incordata. Actorii executau diverse
miscari, urmind indicatiile regizorului. El
insusi isi insotea fiecare gest de cite o
voluta, dovedind o voiciune deosebita.
Din acest motiv cineva il poreclise
Sostakovici. Privindu-l, aveai impresia
ca ai in fata ta nu un om in carne si
oase, ci o nota muzicala desprinsa de
pe un portativ, care alearga incoace si
incolo prin sala. In conceptia sa,
probabil, actorii constitiau si ei un fel de
note, ce aveau tendinta de a evada din
partitura si a se risipi in spatiul din jur,
dind nastere la haos. Haosul trebuia
ordonat cu orice pret. Notele trebuiau
sa asculte de bagheta magica, pentru a
alcatui o simfonie din diverse fragmente
ce urmau a fi asamblate pe parcurs.
Andrei Dimitrievici vorbea gesticulind
continuu. Se comunica destul de greu.
Protagonistii ii ghiceau pe jumatate
replicile. Iar replicile erau pe cit de
precise, pe atit de dure. Regizorul nu
lucra cu jumatati de masura. Voia ca
actorul sa dea randamentul maxim.
Aveam impresia ca asist la un dresaj
de lei sau tigri. Doar ca, in loc de bici si
de bagheta magica, regizorul apela la
cuvinte si gesturi.
Faptul ca atmosfera in care se lucra
era incordata nu m-a mirat. Asa se
intimpla de fiecare data inainte de
premiera, cind tensiunea dintre
protagonisti si regizor, uneori si
scenograf, atinge o cota paroxistica.
Stresul actioneaza si intr-o tabara si in
cealalta. Apropierea premierei deschide
in sufleletele ucenicilor, dar si in cel al
maestrului vertijuri ametitoare. Odata
cu aplauzele finale, totul revine la
normal. Atunci toate frustrarile adunate
de-a lungul repetitiilor explodeaza intr-
un apoteotic strigat de bucurie.
Profitind de o sincopa, am iesit la o
tigara. Andrei Dimitrievici, ca
majoritatea regizorilor, aprindea tigara
dupa tigara.
L-am intrebat cum de-a nimerit la Iasi.
Initiativa a venit din partea actorului Ion
Sapdaru, pe care Andrei Dimitrievici l-a
cunoscut la Moscova. „Padurea” lui
Ostrovski urma sa fie montata de
amindoi, Ion Sapdaru oferindu-se sa-l
asiste atit ca traducator, cit si ca
asistent de regie. S-a nimerit ca in
aceasta perioada actorul iesean sa fie
extrem de ocupat, avind de onorat
diverse contracte. Asa ca a ramas
singur. L-am intrebat despre Moscova.
Despre Sankt Petesburg. Despre
celebrul Nevski Prospect, acum sufocat
de reclame. Andrei Dimitrievici era
ingrijorat de soarta noii generatii. Ceea
ce a dorit sa realizeze in urma trei
sferturi de veac Vladimir Ilici se
realizeaza acuma. Generatiile mai noi,
printr-un fel de transfer genetic, preiau
tot raul generatiilor mai vechi. Toata
apatia. Toata inertia unui sistem
birocratic care a apus. Cum e
Moscova? Moscova e un stat in stat.
Un fel de matriosca inauntrul careia se
afla alte matriosce pline de galbeni.
Acolo e centrul. Locul unde se aduna
capitalul. Papusa Moscova nu are de-a
face cu celelalte papusi risipite de-a
lungul Rusiei. Si nici cu Rusia propriu-
zisa. Inauntrul ei se traieste intens. Ca
intr-un fel de acvariu. Toti alearga dupa
bani. Inclusiv artistii. Iar banii le trec
prin fata ochilor asemenea unor rechini
sau balene. Fiecare se gindeste cum
sa-si infiga cit mai repede harponul in
acest mostru numit capital si sa-l traga
la mal. Restul Rusiei e oarecum un
teritoriu in care atit rubla cit si dolarul
inoata in bancuri mai mici. Acolo se
traieste mai greu, dar mai pasnic. De
aceea viata are un ritm mai lent. Se
cistiga mai putin, dar se „gindeste” mai
mult.
Sankt Petersburgul? Ce-a mai ramas
din gloria-i apusa? Palatele imperiale?
Muzeele? Calaretul de arama? Podurile
de pe Neva? Noptile albe, Nevski
Prospect? Orasul vechi e macinat de
igrasie. Restaurarea lui necesita
resurse imense. Cu o parte din
fondurile care au venit din Moscova s-a
reusit retusarea unor fatade, astfel ca,
dintr-un oras cenusiu, Sankt
Petersburgul s-a transformat intr-un
oras de culoarea zapezii. Dar noptile
albe? Noptile albe continua sa fie pline
de farmec si mister, ca si in vremea lui
Gogol sau Dostoievski. Ce bine ca nu
trebuie alocate nici un fel de fonduri
„pentru restaurarea lor”!
L-am rugat sa-mi spuna cite ceva
despre biografia lui. Se nascuse intr-o
familie de actori. Asa ca teatrul nu avea
mari secrete pentru el. Actori, actrite,
regizori, scenografi, autori… toti erau
asezati la locul lor, in sertarele
memoriei, pe categorii, pe virste.
Montase o multime de spectacole, din
repertoriul clasic si contemporan,
incepind cu Goldoni, Shakespeare si
terminind cu Arbuzov si Eugen
Ionescu. De un singur autor i-a fost
teama sa se apropie: de Cehov. Pe
Cehov l-ar putea transpune doar intr-o
limba straina. In rusa, nu. Aceasta
fiindca in capul sau „vuiesc” o multime
de Cehovi. Fiecare fraza ii este
cunoscuta. Fiecare cuvint l-a auzit
rostit de un actor sau altul. I-ar fi greu
sa se descotoroseasca de aceasta
„magma” vocala. In acest concert de
voci i-ar fi imposibil sa gaseasca un ton
al sau. In afara de aceasta, in piesele
lui Cehov exista multa suferinta. Multa
incrincenare. Montarile care s-au facut
l-au denaturat. Decorul a fost poleit cu
aur. Muzica a avut si ea rolul de-a
infrumuseta „dramele”. S-a creat astfel
mitul unei Rusii tariste false… Ar fi greu
acum sa lupti impotriva unor astfel de
clisee. Inca o buna bucata de timp,
lumea va continua sa-l perceapa pe
Cehov la modul nostalgico-crepuscular.
De aceea ii e greu sa se apropie de
Cehov. Apoi: fiecare piesa e o
adevarata simfonie. Totul e perfect.
Sunetele sint armonioase. Ca sa pui in
scena Livada de visini sau
Pescarusul trebuie sa ai o trupa pe
masura. Nu poti inlocui acolo vioara cu
contrabasul sau pianul cu orga
electrica. Toate eschibitiile moderniste
si postmoderniste sint de prisos. De
aceea ii e frica de Cehov. Dar despre
Gogol ce ar putea spune? Andrei
Dimitrievici nu a avut ocazia sa-l puna
pe scena pe autorul Sufletelor moarte.
Gogol e si el un autor dificil. A fost si el,
intr-un fel, denaturat. Demonizat pina
la caricatura. Gogol ar trebui jucat si el
mai natural. Dar Ostrovski, cum e
aceasta Padure a lui, pe care a ales s-
o monteze la Iasi ? Ostrovski e un fel
de Moliere al sufletului rus. Padurea sa
simbolizeaza spiritul intunecat de care
e bintuit poporul. Ratacirile, meandrele
ascunse ale constiintei lui. Piesa a fost
creata intr-o perioada cind incercau sa
se puna in practica tot felul de reforme.
Sub actiunea lor, dintr-o tara profund
patriarhala, Rusia s-a transformat intr-
una in care toti alearga dupa bani.
Printr-o astfel de tara ratacesc doi
artisti… Padurea lui Ostrovki, un text
zguduitor, actual prin problematica pe
care o deschide. Mereu eroii se
intreaba: „Oare e posbil sa traim
cufundati mereu in minciuna? Nu exista
nici o iesire”. Personajele sint foarte
bine conturate. Sint opt roluri dificile,
care pun trupa in miscare.
Cind va avea loc premiera?
Duminica seara, mi-a raspuns Andrei
Dimitrievici, ridicindu-si gulerul si
pierzindu-se in viscolul de-afara…

Publicitate și alte recomandări video