Când ceva începe cu … a fost, o părticică din sufletul fiecăruia dintre noi moare. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie la aflarea veştii că distinsul profesor şi mai presus de toate Omul şi prietenul Vasile Costinescu a trecut la cele veşnice. Când ştii că este undeva lângă tine amintirile despre cineva drag şi apropiat rămân într-un con de umbră, rămân în aşteptare. Dar când despre acel cineva se vorbeşte la trecut ele, amintirile, năvălesc spre a retrăi parcă moment cu moment cum l-ai cunoscut, cum aţi devenit prieteni, cum te-a sprijinit atunci când i-ai cerut-o şi nu în ultimul rând ţin să-ţi marcheze ultima îmbrăţişare sau ultima strângere de mână.
 

     Nici nu mai ştiu cu câţi ani în urmă l-am cunoscut pe Omul Vasile Costinescu, despre care ulterior am aflat că era numit şi “medicul săracilor”. Cert este că eram împreună cu soţiile la o onomastică. La un moment dat în plin moment festiv a sunat telefonul. L-am auzit spunând persoanei de la capătul firului un “DA” categoric, urmat de instrucţiunea: “chemaţi anestezista şi în 15 minute ajung şi eu”. S-a ridicat de la masă şi cu nonşalanţă, ca şi cum nimic nu se întâmplase, ne-a spus că revine imediat ce rezolvă problema. Aşa a şi făcut! Am aflat apoi că salvase viaţa unui copilaş. Şi acum îi aud răspunsul la întrebarea mea legată de timpul său liber: “eu îmi fac doar datoria”. Acesta era Profesorul Costinescu!
 

     Când treceam pe la biroul prietenului Vasile, aşa cum îmi plăcea să-i spun, mă loveam de modestia biroului unui şef de clinică, a unui chirurg de excepţie, care a ştiut să lase în urma sa, şi discipoli de valoare. Pe mulţi dintre aceşti discipoli i-am avut alături în caravanele medicale organizate în judeţ pe parcursul a 4 ani şi am văzut că Profesorul, care ne-a fost tot timpul aproape, le insuflase alături de cunoştinţe, blândeţea, modestia şi bunătatea ce-i erau caracteristice. Îmi amintesc că într-o duminică în timp ce ne aflam într-o comună “medicul săracilor” a întâlnit un caz deosebit, ce provenea dintr-o familie nevoiaşă. L-a consultat cu atenţie şi blândeţe, dar în ochii lui puteai vedea frământarea chirurgului care caută soluţia optimă pentru rezolvarea problemei. La un moment dat a exclamat: “cred că astăzi am întâlnit un om norocos!”. Instinctiv a venit întrebarea, de ce? Şi din nou cu modestia-i caracteristică mi-a răspuns: “nu am întâlnit de mult un astfel de caz, dar cred că îl pot rezolva”. Ceea ce a şi făcut!
 

     Îmi amintesc că era la un Paşti sau la un Crăciun cănd l-am sunat să îl felicit şi mi-a răspuns o colaboratoare, care m-a rugat să revin dacă nu este vreo urgenţă pentru că domnul profesor organiza (din surse proprii) masa festivă pentru pacienţi. Ulterior am aflat şi faptul că pacienţilor săraci le dădea bani pentru medicamente (graţie sistemului sanitar!) sau le dădea bani pentru a ajunge acasă. Cu toată prietenia despre aceste acte de caritate nu mi-a spus niciodată. Acesta era prietenul Vasile!
 

     Ca fondator al şcolii româneşti de ORL şi-a dorit să muncească într-o Clinică modernă şi cu aparatură modernă aşa cum văzuse în cadrul unor schimburi de experienţă în Franţa. Şi-a văzut visul aproape împlinit, dar cu un sacrificiu despre care spunea “trebuie s-o fac şi pe asta”. Până la urmă numele său va fi legat pentru totdeauna de Clinica ORL a Spitalului “Sf. Spiridon”, clinică de a cărei finaţare s-a ocupat personal. 
 

     Am multe amintiri legate de omul, medicul şi prietenul Vasile Costinescu, dar sunt acum umbrite de vestea morţii sale. Odihneşte-te în pace, profesore şi prietene!
                                                                                      
Ing.dr.ec. Traian Dobre