…cu untura de bursuc

De la o vreme, ma surprind urmarind tot mai asiduu emisiuni gen reality, discovery, national geographic, animal planet si  ignorind filmele „de fictie" (cum ar zice Paul Goma), show-urile (previzibile) sau chiar jurnalele de actualitati, prea incarcate de crime, violuri, furturi, escrocherii. De fapt, nici Animal Planet  nu ma mai atrage, din pricina repetitivitatii emisiunilor si cruzimii… animalice a unor scene. Cineva observa (in „Dilema veche", cred) ca Animal Planet  a devenit unul dintre programele tv. horror. Nu lasati copiii sa-si faca veacul urmarind (obsedant) cum leii sar la gitul antilopelor gnu sau al caprioarelor impala! Ceea ce ma surprinde  e faptul ca, in comentariile lor, realizatorii marturisesc o infinita admiratie pentru tactica si strategia felinelor mari in a-si procura hrana cea de toate zilele si nici un fel de compasiune pentru bietele victime.

Decit sa vad un film politist (unde sint filmele politiste de altadata?!), mai bine urmaresc reconstituirea unor furturi sau crime celebre. Sint in stare sa sacrific (partial) un meci de Champions League ca sa (re)vad furtul secolului, in diferitele lui variante. Reconstituirea devalizarii trenului postal (Londra – nu mai stiu unde), a unei banci din buricul tirgului Los Angeles, a unor crime in serie (elucidate sau neelucidate), furtul unor tablouri celebre, din galerii de arta la fel de celebre, marile evadari din inchisori considerate ermetice depasesc in palpit orice film „de actiune", in care se face risipa de gloante si de vopsea rosie (nu insa si filmul „Marea evadare", o capodopera a genului).  Cu o asemenea documentare la activ, daca mai adaug si cartile detectiviste citite, ma suspectez ca am sa scriu un roman politist.   

Mai nou, am prins boala pe un serial cu adevarat plin de invataminte: Escrocherii adevarate. Este simptomatic faptul ca multi dintre criminalii, hotii si escrocii prinsi recunosc ca s-au „inspirat" din diverse romane sau filme. De unde se vede ca arta, fie ea literara sau cinematografica, tot e buna la ceva. Serialul la care ma refer este unul superior didactic: ne prezinta – ca-n poveste – o mie si una de escrocherii, furtisaguri, pacaleli si ne invata cum sa ne ferim de ele. Pentru „practicantii" in penurie de idei, e o buna scoala: pot prelua de-acolo tot felul de ponturi si smecherii, care nicicum nu le-ar fi trecut prin cap. Pentru prezumtivele victime e un avertisment: de a fi mereu prudenti si in alerta cind intram in relatie cu „necunoscutul" (de linga noi). Peste toate, se desprinde o invatatura la mintea cocosului: nu va lasati tentati de oferte extrem de generoase, de la persoane cunoscute intimplator. Un schimb valutar la colt de strada iti va dovedi, ulterior, ca dolareii sau euroii primiti erau falsi; ca si bijuteriile pe care cineva vrea sa ti le vinda in graba; ca si garderobierul de la un… fals restaurant, care iti  ia hainele si le duce cine stie unde?; ca si pokeristii, ce par a nu se cunoaste intre ei si te ademenesc la un joc, cu carti „marcate". Si alte trucuri, demne de experti in materie.

Cine ma cunoaste cit de cit, stie ca, de citiva ani (buni/rai), folosesc, in deambularile mele de colo-colo, taxiul. Asta datorita faptului ca in mijloacele de transport in comun am fost „usurat" de sume ce echivalau cu plata unui taxi pe aceeasi distanta, dar si intrucit mjloacele proprii de locomotie sint din ce in ce mai precare. Mi-am facut un fix, sun mereu la aceeasi firma, intre noi s-a stabilit, ca sa zic asa, o relatie, o cooperare. „Numai un minutel!", sau: „Doua minutele!", diminutiveaza dispecera, ca sa-mi arate promptitudinea cu care voi fi servit, ca un client constant si serios, cum si sint. Multi dintre taximetristi ma cunosc. si eu pe ei. Cind ma aflu prin tirg, pentru intoarcere prefer un taxi de la aceeasi firma. Cum s-a intimplat si intr-una din zilele trecute, in statia de la Super Copou. Ca nici un altul, cind m-a vazut, taximetristul a coborit din masina, mi-a luat sacosele, a deschis portiera si m-a ajutat sa ma instalez. „Eu sint Vasile!", s-a recomandat insul, cu fata numai zimbet, si mi-a intins mina. M-am simtit dator sa-mi declin si eu prenumele. „Eu va stiu de undeva, domnu’ Nicolae, va stiu  de undeva…" Nu pot spune ca aceasta posibila cunoastere nu m-a zgindarit placut la orgoliu. Oricum, era un clenci pentru o conversatie de cinci-sase minute, cit dura trambalarea. Nu ascund faptul ca-mi place sa „socializez" cu taximetristii, care stiu cam tot ce misca prin tirg si au pareri despre orice. „Da’ mata de unde esti?", il chestionez. „Din Schitu Duca", ma informeaza insul, dupa – sau mi s-a parut? – o mica ezitare. Nu putea sa spuna alta localitate? „Pai, zic, eu am fost in Schitu Duca, la o sezatoare literara. E un scriitor de loc de-acolo, l-am cunoscut bine". si-i spun numele. „A, se entuziasmeaza proaspata mea cunostinta, sint ruda cu…" Ma uit mai bine la interlocutor, brunet si ochios, cam „corespunde". Si el ma priveste cu drag – cam cum priveste un leu (aveam sa realizez mai tirziu) un tap impala, pe care tocmai a pus laba: „Eu vreau sa va ajut, domnu’ Nicolae, eu am fost ca si paralizat pina acum trei luni, mama mea a fost si ea paralizata. Mama are 87 de ani, nu se putea misca si acum alearga ca o caprioara… Ne-am vindecat." „Cu ce?", intreb, curios, ca tot patitul. „Cu untura de bursuc, domnu’ Nicolae. De fapt, nu doar cu untura, ci si cu oase, tocate, macerate… Se face un fel de crema, o pasta, cu care te ungi."

Cit coborim pe Sararie, mi se prezinta, cu lux de amanunte (convingatoare!) reteta si modul de aplicare. E o reteta miraculoasa, adusa din Germania, pe care doar o singura doctorita (din Suceava!) stie s-o prepare. Din pacate, preparatul se obtine greu, ca nici bursucii nu prea ies la interval, ca alte dihanii. Un kilogram din acest decoct costa 300 de lei. Pentru a ma convinge (definitiv!) imi face legatura, pe mobil, cu doctorita. Agreabila voce si amabila persoana, fata de un necunoscut: deplinge faptul ca nu mai are decit 5 kilograme din preparat, arvunite deja de „Vasile", dar, daca ma inteleg cu el, un kilogram mi-l poate da mie. Iar „Vasile" pleaca chiar in seara asta la Suceava, dar, vai!, n-are banii necesari. Cit stam la usa blocului, la o tigara,  telefoneaza pe la diversi amici, sa-l imprumute, dar unul singur sare la interval, cu o suta… virtuala de lei si-i mai trebuie doua, doar pentru unguentul meu! Disperat, „Vasile" face o scena – bine jucata – de neputinta si aproape ca se izbeste cu capul de volan. Speranta sa sint eu: sa aduc bani de-acasa, sa ma imprumut, daca nu am, „nu se poate, domnu’ Nicolae, sa scapati ocazia asta!". Eu il privesc, cu un zimbet imperceptibil, dar si cu un mic fior pe sira spinarii: uite in ce am intrat?!

Pe parcurs am avut totusi timp sa observ: ca pe „Vasile" nu-l cheama Vasile (cum arata si steguletul inscriptionat de la bord); ca „Vasile" nu cunoaste nici un nume din familia cu care zicea ca e ruda; ca discutiile cu „doctorita" si cu prietenii erau trucaje, pentru impresionarea „fraierului". Dar l-am lasat pe „Vasile" sa creada ca m-a aburit.

In acea seara, „Vasile" m-a sunat de 12 ori, fara ca eu sa-i raspund. (Am facut imprudenta sa-i dau numarul de mobil; dar si el mi l-a dat pe-al lui.) A 13-a oara (numar fatidic), i-am raspuns si-am vrut sa-l pun in legatura cu… badigardul meu. Instantaneu, lui „Vasile" i-a scazut tonusul si interesul pentru untura de bursuc. Pina a disparea (definitiv, sper) de pe fir, am mai apucat sa-i spun: „Vasile, vezi ca si eu urmaresc emisiunea Escrocherii adevarate…"

Ceea ce nu inseamna ca n-am informat firma de taxiuri in legatura cu puiul de escroc aciuat acolo. 

Publicitate și alte recomandări video