Proza engleză a scriitoarelor secolului al XIX-lea fascinează şi astăzi prin acurateţea contrucţiei tipologiilor epice şi prin complexitatea vieţii transpuse de aceste autoare în textele lor, în pofida experienţei biografice relativ limitate (prin prisma condiţiei feminine a vremii, preponderent domestice). Romanele în cauză alcătuiesc un mare spectacol de intuiţie şi hermeneutică a naturii umane. Propun astăzi cititorului un studiu de caz elocvent. Apărută în foileton, între 1871 şi 1872, capodopera scriitoarei victoriene George Eliot (Mary Ann Evans pe numele real), Middlemarch/ Middlemarch, pare să mizeze (ca şi alte romane celebre ale epocii: Vanity Fair/ Bâlciul deşertăciunilor al lui William Makepeace Thackeray sau Villette/ Villette al lui Charlotte Brontë) pe tipologii colective mai curând decât pe individualităţi clar conturate psihologic. Subtitlul cărţii - A Study of Provincial Life/ Un studiu asupra vieţii provinciale - implică faptul că restrânsa comunitate din Middlemarch ar fi personajul central (să nu uităm că şi Thackeray îşi subintitulase Vanity Fair A Novel Without a Hero/ Un roman fără erou, susţinând, indirect, că omul victorian ar fi obiectul explorărilor artistice în mai mare măsură decât personajele propriu-zise, desfăşurate generos pe parcursul sutelor de pagini ale scrierii sale!) şi nu identităţile desprinse, în intervalul lecturii, din tabloul general, i.e. Dorothea Brooke şi Tertius Lydgate. Totodată, respectivul subtitlu sugerează şi apropierea prozatoarei de strategiile analizei mentalitare, filiaţiile cu autorul lui Vanity Fair, un maestru al radiografiei culturale prin grila epică, devenind astfel şi mai probabile.

Totuşi, la o privire atentă, se observă că, în cazul lui Eliot (invers faţă de mulţi dintre contemporanii săi), tipologia colectivă constituie doar un pretext pentru investigaţia psihologică de adâncime. Individualităţile sunt aşezate în interiorul butaforiei comunitare pentru a li se putea pune mai clar în evidenţă particularităţile morale. Nu întâmplător, aş spune, (şi) din perspectiva acestei opere, autoarea a fost considerată creatoarea (prin iradiere) a realismului psihologic. Figurile (individuale) creionate de ea în Middlemarch au consistenţă psiho-emoţională, frapând prin singularitatea construcţiei lor de-a lungul intrigii. Între acestea, imaginea doctorului Lydgate şi cea a tinerei idealiste Dorothea Brooke ocupă prim-planul narativ. În ambele situaţii, suntem confruntaţi cu evoluţii tragice ale unor existenţe debutate sub auspicii bune iniţial. Promisiunile unor vieţi aparent ieşite din rând se alterează gradual, intrând pe traiectoria eşecului. „Motivul” turnurilor nefaste de soartă reprezintă cheia descifrării codului psihologic propus ultimativ de Eliot.

Atât Tertius Lydgate, cât şi Dorothea Brooke dezvăluie calităţi etice şi intelectuale excepţionale, umbrite, pe palierul sufletesc, de spectrul unui inconturnabil idealism. Amândoi cad victime propriilor naivităţi structurale. Doctorul Lydgate alege să lucreze ca medic într-o comunitate rurală şi abia apoi să revină în cercetarea universitară, domeniu ce îi fusese deschis entuziast de către profesorii săi încă de la absolvirea facultăţii. În satul Middlemarch, el se va îndrăgosti însă fatal de superficiala Rosamund Vincy care îl va duce la sapă de lemn, oferindu-i prizonieratul pe viaţă într-o poziţie socială anostă, aflată mult sub posibilităţile reale ale personajului. Oarecum similar, Dorothea Brooke va refuza să se mărite cu aristocratul bogat Sir James Chettam, devenind, spre stupoarea întregii familii, în timpul unui puseu de fascinaţie intelectuală, soţia savantului pedant şi steril (care visează, utopic, să scrie o lucrare monumentală, intitulată, absurd, The Key to All Mythologies/ Cheia tuturor mitologiilor) Edward Casaubon. Rămasă văduvă foarte timpuriu, Dorothea va accepta, ca şi Lydgate, o existenţă măruntă, lipsită de orice orizont. Tragedia acestor personaje e de natură psihologică, lucru premeditat de George Eliot. Ele trăiesc în spaţiul unei rupturi identitare între modul cum percep şi modul cum experimentează lumea. Idealismul poate juca aşadar, în literatură, rolul unui defect tragic insolvabil cu funcţie precisă: aceea de a provoca şi, ulterior, chiar derula insidios căderea eroilor.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi