anunturi
Eurotrip
grandchef
anunturi
Bolta rece
anunturi
metalco

Cultura de supermarket

GALERIE
florin cintic
  • florin cintic
- +

Tsunamiul de RIP1-uri care a invadat Facebookul odată cu trecerea în veşnicie a talentatului şi prolificului compozitor de muzică de film, Ennio Morricone, mi-a readus în minte graniţa fragilă care separă arta autentică de entertainment.

Una dintre marile provocări ale vremurilor pe care le trăim este dată de semnificaţia (şi, invitabil, de rostul) termenului de cultură. Pentru lumea europeană tradiţională, conservatoare în sensul bun al termenului, cultura are de-a face cu valoarea, cu educaţia şi cu o formă de civilizaţie în care te înconjori de frumos. Chiar dacă nu eşti antrenat pentru cultura de performanţă, ştii că Mozart e o valoare universală şi că reprezintă un vârf greu de atins al creativităţii omeneşti spre deosebire de tam-tamul identitar al nativului african. Simţi că înţelegerea şi degustarea unei asemenea creaţii presupune un efort preliminar, un set de valori, o experienţă critică şi comparativă, un gust rafinat pe care e aproape imposibil să îl ai în mod natural. De aceea, acest tip de cultură a fost numit „cultură de elită” în contextul în care presupune un set de calităţi necesare pentru a o înţelege şi aprecia care sunt, de regulă, rezultanta unui efort de educaţie a gustului şi de cunoaştere a realizărilor de excepţie ale umanităţii, lucruri pentru care omul obişnuit nu prea are timp şi chef. De fapt, aceste reuşite artistice de vârf chiar erau destinate elitelor, publicului regal, aristocratic sau suficient de înstărit încât să-şi permită luxul unui timp de calitate. Şi astăzi această cultură este degustată de un public specializat, fatalmente mai puţin numeros decât acela al distracţiilor populare. Ei bine, chiar această disjuncţie între cultura de elită şi cultura populară, de masă, este acum virulent pusă în discuţie de diverşi activişti vocali.

Strigoiul marxist, cel care bântuie în vremurile noastre sub chipul ideologic al stângii progresiste (curent influent, mult mai larg şi difuz decât neofascismul violent şi castrator al „corectitudinii politice”) protestează ritos la pretenţia culturii înalte de a reprezenta un pisc al creativităţii şi cunoaşterii. Cultura, spun fanaticii acestei religii laice, nu are decât o miză identitar socială şi perspectiva elitistă, „opresoare”, trebuie rapid eradicată (de unde şi barbaria demolatorilor de statui, de aceeaşi teapă cu teroriştii islamici din ISIS care au distrus patrimoniul cultural mondial în Siria) pentru a da posibilitatea tuturor cetăţenilor să aibă parte de ea. Comuniştii, care demolau şi ei cultura burgheză, au introdus rapid măscările „proletcultiste” drept valoare înlocuitoare şi au încurajat hotărât „arta cu tendinţă” (adică cultura impregnată ideologic care este folosită ca mijloc de propagandă). În plus, au calibrat distracţia poporană cu folclor de rit nou şi cu dansuri populare coregrafiate de ansambluri de propagandă plătite în acest sens (modă care a revenit dramatic acolo unde decidenţii locali, cu rădăcini rurale puternice, s-au gândit să finanţeze din bani publici asemenea de trupe de saltimbanci folclorici pe care să-i folosească în campanii electorale în loc să plătească din banii partidului astfel de prestaţii unor trupe profesioniste, private). Această mozolire ideologică a demersului creativ, transformarea lui într-un rudimentar vehicul de propagandă este unul dintre cele mai toxice efecte ale reinventării temelor marxiste de către noua stângă. Sub pretextul că realizează „artă socială” şi că astfel vin cu soluţii de avangardă, inovative, care schimbă istoria artei şi societatea, o mulţime de propagandişti şmecheri ocupă cu tupeu (ah, „let's occupy!”) câmpul central al culturii, drenând dezinvolt fonduri consistente în urma cărora rămâne doar câte o „instalaţie” controversată. Este o morişcă a istoriei faţă de care nu putem opune decât spiritul critic şi educaţia artistică.

Totuşi, între cultura „de elită” şi însăilările neoproletcultiste, de regulă nule artistic şi valoric, susţinute de propagandişti răcnitori deghizaţi în „instalatori” există un uriaş spaţiu de joc acoperit de cultura de consum, de artefactele şi produsele cu „succes de piaţă”, care aduc venituri enorme graţie volumului uriaş de vânzări. Cinematografia de box office, industria bestseller-urilor, modele muzicale şi de fashion, André Rieu şi Ennio Morricone, designul aplicat, identitatea folclorică botezată „diversity”, precum şi globalizarea prin publicitate a tradiţiilor locale de bucătarie şi stil sunt noile coordonate ale culturii în epoca postmodernă, în care cultura de vârf este exilată în ghetourile exclusiviste, iar poporul lejer alfabetizat este scutit, prin audiobook-uri şi filme dublate, de exerciţiul obositor al cititului. Este o cultură a consumului, a publicităţii şi vânzărilor, dar care, trebuie spus, e făcută superprofesionist. Produsul cultural e destinat pieţei, desigur, dar din punct de vedere tehnic şi artistic este realizat, de cele mai multe ori, la un nivel impresionant. Marile seriale de pe Netflix bunăoară presupun investiţii gigantice, dar nu ar putea aduce profit dacă cei care le produc nu ar angaja oameni talentaţi şi calificaţi să ducă proiectul la bun sfârşit, aproape de perfecţiune. Deşi mă cam zgârie pe creier ţinta comercială şi manipularea subtilă (inexistente la artefactele culturii de performanţă!) trebuie să recunosc că am un deosebit respect pentru această industrie culturală care leagă consumul şi adresabilitatea largă de talent şi perfecţiune tehnică. Şi mai este ceva. Am prieteni „elitişti” pentru care André Rieu merge prea departe în concertele lui populare prin simplificare şi comercializare a muzicii clasice, iar despre muzica de film nici nu mai poate fi vorba. Pentru ei, „cultura de supermarket” e o oroare. Eu, care judec şi din perspectiva politicilor publice pentru cultură, nu împărtăşesc această perspectivă exclusivistă. Cred că valoarea socială cea mai importantă a culturii este formarea şi cizelarea gustului. Mai ales pentru un public tânăr, neexperimentat în acest domeniu. Iar gustul se formează prin degustare directă şi informată, de aceea spun că ar trebui alocaţi bani publici pentru „concerte şcoală” sau pentru „spectacole dezbatere” care să creeze şi să rafineze spiritul critic şi comparativ. A cheltui banii publici doar pentru producţii, oricât de bune ar fi acestea, nu e suficient în opinia mea. Această componentă educativ-formativă a unui public instruit şi critic, degustător al valorilor înalte, ar trebui să fie o obligaţie pentru finanţatori în contextul în care „crearea de noi audienţe” este o prioritate şi pentru politicile culturale ale UE. Şi da, nu exclud această componentă educaţională şi pentru un public specializat pentru arta contemporană cu toate provocările ei adevărate sau calpe.

Pentru că altfel, peste patru decenii când politicienii locali se vor învrednici să termine de reparat Sala Filarmonicii, ea va fi goală. Ca şi „capitala culturii”.

1 O maimuţăreală la modă a unui termen creştin (catolicul requiescat in pace însemnând pentru ortodocşi „Dumnezeu să-l odihnească”) folosit cu precădere de hipsteri atei

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Gazoductul Nord Stream 2 şi securitatea Europei

Alexandru LĂZESCU

Gazoductul Nord Stream 2 şi securitatea Europei

Pentru Germania gazoductul şi relaţiile cu Rusia par să aibă prioritate în faţa intereselor de securitate ale Europei de Est şi legăturilor transatlantice.

Filmuletul zilei

opinii

Pe faţă şi pe dos

Nichita DANILOV

Pe faţă şi pe dos

Dincolo de ieşirea în aparenţă viscerală şi acuzaţiile halucinante ale preşedintelui Iohannis la adresa PSD-ului, ghicim un calcul politic rece. Atacând PSD-ul, dar şi UDMR-ul, preşedintele Iohannis a făcut o mişcare neaşteptată pe tabla de şah a spectrului politic românesc.

Patru pastile de vară covidată

Michael ASTNER

Patru pastile de vară covidată

Of de feisbuchist răzvrătit

Cum e posibil un stat minimal? (1)

Sorin CUCERAI

Cum e posibil un stat minimal? (1)

Fiindcă suntem deja în august şi ca să mai uităm de pandemie, le propun cititorilor mei un joc intelectual: cum ar fi posibil un stat minimal? Nu pentru că aş milita în favoarea unui astfel de stat, ci mai degrabă ca un joc cu mărgelele de sticlă.

pulspulspuls

Hopaa: ce avem noi aicea?

PULS

Hopaa: ce avem noi aicea?

Iacătă, stimaţi telespectatori şi simpatice telespectatoriţe, ce a putut surprinde pe una din străduţele lăturalnice din zona domiţilului, alaltăseară, în timpul preumblărilor de după cină recomandate de medic pentru digestie, amicul nostru Archibald Tănase! 

Caricatura zilei

LetsKanya

Editia PDF

Bancul zilei

Îi datoram multe coronavirusului. A reusit sa-i aduca pe români înapoi în tara si a putut sa le înve (...)

Linkuri

Alte ziare locale

    Intrebarea zilei

    Relaxarea condițiilpr de deplasare în starea de alertă va duce la:

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.