Cum a fost la Depeche Mode (partea a II-a)

Ca şi în cazul show-ului Guns N’Roses, ce avusese loc cu 10 zile mai devreme, mulţi au ales acest concert nu datorită traiectoriei muzicale ascendente (GN’R n-a mai scos nimic nou din 2008, iar ultimele albume DM sunt lipsite de sclipire), ci pentru a scormoni nostalgic în cufărul de amintiri, când aşteptau November Rain ca să invite la dans fata pe care voiau să o strângă în braţe aproape 9 minute sau să-şi etaleze mişcările (în cazul celor norocoşi) pe Personal Jesus. Am crescut cu formaţiile astea, erau nelipsite de la petrecerile din gimnaziu şi, la rândul meu, sunt legat sentimental de muzica lor. Însă am avut inspiraţia să mă uit pe înregistrări din turneele actuale şi am preferat să rămân cu imaginea excelentă a unui GN’R la prima descălecare în România (chit că fără Slash, dar cu un Axl în formă de zile mari), precum şi promisiunea unui DM care încă mai poate.

Gahan, Gore & instrumentiştii cooptaţi încă mai pot, chiar dacă vocea are nevoie de mai multe pauze de respiraţie, dansul de pe scenă e mai rar şi mai puţin frenetic, iar concertele în care au reprodus de mii de ori aceleaşi cântece au mai tocit din dorinţa de a fii cu adevărat acolo de fiecare dată. Am avut parte de o prestaţie corectă, profesionistă, dar neimplicată. În prima parte, în ciuda unor mişcări scenice învăţate pe de rost, întipărite, testate în timp, a lipsit emoţia reală.

M-am uitat de câteva ori în jur, de curiozitate, să văd dacă e doar o senzaţie proprie. Nici măcar o treime din feţele pe care le vedeam nu erau cu adevărat entuziasmate (singurul care a dansat tot concertul a fost un francez între 50-60 de ani), majoritatea se implicau când li se transmitea de pe scenă. Şi nu neapărat că ar fi simţit, ci doar ca parte a unei convenţii în care îţi faci rolul tău de spectator/ fan, mai ales că ai şi plătit. Ce m-a surprins cu adevărat e că erau şi persoane care, deşi aveau bilet în faţa scenei, stăteau inerte sau chiar… căscau.

De altfel, evenimentul principal al serii (şi salvarea ei, deopotrivă) a fost o ploaie torenţială, începută pe la mijlocul concertului. După primele minute de disconfort şi năduf, lumea s-a obişnuit cu ideea unui duş suplimentar inclus în preţul biletului, care să stingă aburii de căldură a unei zile teribil de fierbinţi în Bucureşti. Parcă treziţi de zecile de litri pe metrul pătrat care cădeau fără semne de oprire, oamenii din jur s-au activat şi au început să se implice mai mult. Iniţial i-am invidiat pe cei care-şi luaseră bilet în tribune, protejate de acoperişul stadionului, dar apoi m-am obişnuit cu ideea că fiecare pas (pe loc) scotea apa din pantofii sport cu care eram încălţat. Am încercat să surprind câteva cadre foto şi video, însă nu mai aveam cum să-mi şterg ecranul telefonul, deoarece inclusiv buzunarele pantalonilor erau îmbibate cu apă.

În momentele în care degetele date cu ojă neagră ale lui Martin Gore s-au aşezat pe chitară pentru a produce primele acorduri din Enjoy the Silence, mii de telefoane au prins brusc viaţă şi până şi cei care s-au abţinut de la singalong au strigat cu putere sau au murmurat măcar, cu sau fără partener în braţe, „All I ever wanted/ All I ever needed/ Is here in my arms”. Călătoria în timp a avut loc, fiorii au (mai) cuprins corpuri mai mult sau mai puţin inerte în restul timpului, colţurile multor guri s-au ridicat cu adevărat. Iar toate acestea se amplifică când eşti în mulţime, de aceea experienţele din galeriile echipelor de fotbal sau de la concerte reuşite rivalizează şi chiar depăşesc uneori sentimentul de comuniune pe care credincioşii îl au în biserică. Restul (ploaia, hainele leoarcă, volumul sunetului uitat prea jos) contau, în acele momente, mai puţin.

După o scurtă pauză, trupa s-a întors pentru bis. Ştiam care vor fi cele patru piese cu care aveau să încheie concertul, ba chiar făcusem cu câteva săptămâni înainte un playlist pe Spotify cu ordinea exactă, bazată pe concertele anterioare din turneul Memento Mori. Singura diferenţă a fost că, pe la mijloc, în loc să cânte A Question of Lust, au preferat Home (care s-a regăsit şi în setlist-ul din 2006, şi din 2017). Poate faptul că dispare astfel aproape orice surpriză reduce din emoţia pe care ţi-o dă un concert…

Waiting For the Night a fost de departe cea mai reuşită piesă din toată seara, cu Dave şi Martin ieşiţi pe o excrescenţă a scenei, printre fanii din primele rânduri: orchestraţie minimă, două voci frumoase, calde, una baritonală şi una de tenor, potenţate de proiecţii inspirate pe ecranele din spate, dispuse sub forma literei M. La Just Can’t Get Enough, ploaia, care se oprise puţin, a reînceput, fără să mai deranjeze pe nimeni. Publicul părea că se trezeşte cu adevărat, păcat că mai rămâneau doar două piese până la final. Pe Never Let Me Down Again, Gahan a dirijat, ca de fiecare dată, marea de mâini, ceea ce a creat (din nou) un spectacol care dă bine în înregistrări. Încheierea a fost, la fel ca în 2017, tot cu Personal Jesus (puţin ştiu că Gahan a trecut la ortodoxism în 1999, când s-a căsătorit cu a treia soţie, actriţa greco-americană Jennifer Sklias). Dar deja mă gândeam cu ce ajung la hotel (Nicuşor Dan a prelungit programul unor autobuze şi tramvaie, dar nu şi pe cel al metroului).

Cu toată că am făcut pe jos mare parte din drumul de întoarcere, pe o ploaie care nu mai avea acelaşi farmec în timpul slalomului făcut alături de mulţi alţi oameni veniţi din toată ţara printre maşinile parcate pe trotuare, n-am fost dezamăgit de prestaţia trupei, apropo de titlul penultimului cântec. Însă nici nu-mi făcusem aşteptări prea mari: întâlnirea cu una dintre formaţiile importante ale adolescenţei îmi dăduse demult ceea ce-mi doream de la ea. Am constatat că, de fiecare dată când redeschid cufărul cu amintiri, intensitatea la care le retrăiesc se reduce. Nu se ştie când voi avea cu adevărat nevoie de acest timp de emoţie, aşa că prefer să le păstrez pentru mai târziu, în timp ce caut să-mi fac altele noi, inclusiv având grijă să-mi împrospătez mereu muzica pe care o ascult.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video