Cum a fost la Depeche Mode (partea I)

Prin urmare, pe Arena Naţională am păşit la 9 fără 10 minute, numai bine cât să văd şi să aud 40.000 de mii de oameni isterizaţi de apariţia pe scenă a Depeche Mode şi primele acorduri din My Cosmos is Mine, piesa de debut a celui mai recent material discografic, Memento Mori. Dave Gahan, îmbrăcat într-un sacou argintiu, la care avea să renunţe destul de repede din cauza caniculei, alături de Martin Gore, membrii fondatori (din 1980!) ai formaţiei britanice, se întorceau pentru a patra oară în România.

În timp ce zgomotul mulţimii se auzea ca un vuiet ce traversa stadionul, muzica… mai puţin. Se obişnuieşte ca volumul sunetului pentru trupele care cântă în deschidere să nu fie niciodată la acelaşi nivel cu cel al capului de afiş. N-am prins formaţia care a cântat înainte de Depeche Mode, HÆLOS, dar părea că cei de la pupitrul de sonorizare au uitat să aducă sunetul la volumul optim. Pe cântecele pe care instrumentalul e mai divers şi mai zgomotos, vocea nu era suficient de tare, iar restul formaţiei se auzea pe alocuri ca un huruit neclar. Ca şi cum am fi fost nu la vreo 20 de metri de scenă, ci pe hol, ascultând printr-o uşă închisă muzica dintr-o cameră alăturată.

Ca să vă faceţi o idee, volumul era atât de redus încă puteam asculta toate conversaţiile celor din jur. Iar dacă vreunul avea chef să cânte odată cu trupa – ceea ce e un semn bun la un concert -, îl auzeam mai mult pe el decât pe Dave Gahan. Pe final, sunetul s-a mai îmbunătăţit (în sensul că a devenit mai clar, nu cât de puternic mi-aş fi dorit pentru a mă simţi ca la unul dintre concertele care m-au marcat), mai ales pe piesele lente, cu o parte instrumentală minimă. Măcar auzeam vocalistul pentru care plătisem, nu doar fanii din jur. Ştiu că trupa nu e principala vinovată de modul în care ajunge sunetul la public, dar n-ai cum să faci abstracţie de un lucru atât de important, oricât te-ai strădui.

Îmi aduc aminte de emoţia dinaintea primului lor concert în România – 23 iunie 2006, chiar de ziua prietenului Ionuţ Niculescu (roca din rocanotherworld), care era un mare fan al lor. Am ajuns, alături de câţiva amici, cu ceva timp înainte de ora anunţată de organizatori pe stadionul 23 august (demolat între timp), dar tot n-am reuşit să ne apropiem la mai mult de 5-10 metri de primul rând. Acolo erau deja membrii fan-clubului DM din ţară (da, pe vremuri exista aşa ceva şi în România), îmbrăcaţi în ceea ce credeam că ar trebui să fie o costumaţie de depeşar, din care nu lipseau ciocatele sau bocancii. Ţin minte reacţiile femeilor din mulţime când un Dave cu aproape 20 de ani mai tânăr se întorcea cu spatele şi făcea celebrele sale mişcări prin care-şi unduia corpul (şi mai ales posteriorul). Şi-mi mai amintesc cât de norocos a fost Martin Gore când un lanţ gros, imens, s-a prăbuşit de pe o schelă şi a trecut razant de capul său. El tocmai înaintase doi paşi spre microfon să cânte, ulterior declarând că probabil ar fi murit dacă nu făcea mişcarea respectivă.

DM s-a întors prima dată în 2013, dar eu i-am revăzut abia 11 ani mai târziu, la Cluj (ce înseamnă pentru un oraş să aibă stadion modern şi pentru noi, ieşenii, fără acces la autostradă sau un tren rapid spre vest, avantajele unui avion direct de la Iaşi). Chiar dacă nu mai era prima întâlnire cu ei şi nici albumul lansat atunci, Spirit, nu mă entuziasmase (de altfel, acum n-au interpretat niciun cântec de pe albumul respectiv), tot am avut ceva aşteptări. La un moment dat, publicul i-a cântat la mulţi ani unui Martin Gore emoţionat, iar Dave Gahan, deşi mai distant, a avut o parte din energia din 2006 şi a comunicat cu publicul. Fără să strălucească, a fost un concert decent, de la care am plecat cu un gust bun.

Cu toate că, din setlist-ul de 23 de piese, nu mai puţin de 11 au fost interpretate şi la concertul din 2006, iar 12 la cel din 2017, de asta aceasta mi s-a părut că a lipsit emoţia. Atât poate din partea unui public care nu mai era majoritar la prima întâlnire cu ei, cât şi din cauza blazării evidente a lui Dave Gahan, care abia pe final şi-a adus aminte să interacţioneze cu publicul. Un alt factor de luat în seamă, ne place sau nu, e vârsta: dacă formaţia era vizibil mai îmbătrânită faţă de acum 6 ani (şi fără Andy Fletcher, decedat anul trecut, căruia i-au dedicat World In My Eyes), şi media de vârstă a publicului a fost cea mai ridicată dintre toate cele 3 concerte la care am participat. Nu întâmplător, cel mai recent album şi turneul poartă numele Memento Mori. De atfel, de-a lungul zbuciumatei sale cariere artistice, Gahan a trecut prin câteva întâlniri cu moartea (supradoză, tentativă de suicid, cancer).

CITIȚI ȘI: Imagini ZDI în exclusivitate – Show de clasă Depeche Mode, pe Arena Naţională

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi

Publicitate și alte recomandări video