Cum am devenit președinte fără a fi un geniu în matematică

În urmă cu trei ani, alegerea mea ca președinte de bloc s-a făcut pe nepusă masă. Întoarsă în Iași în ianuarie 2017, după o ședere de aproape un deceniu într-o țară vest europeană, m-am mutat, după doar zece zile de „acasă”, la Chișinău, unde mi se oferise un job de producător TV la TVR Moldova.

Planul era, oricum, să revin în Iași, fără alte intenții ulterioare de plecare. Mâncasem deja pâinea străinătății. Căutarea unei locuințe am făcut-o tot așa, de la Chișinău, online sau prin telefon. Iar mama a fost desemnată să vadă apartamentul care mi-a plăcut. Precaută din fire și atentă la detalii, mama a sunat la ușa unui posibil viitor vecin și l-a întrebat cum e atmosfera în bloc, cum sunt oamenii. „Sunt foarte de treabă, spuneți-i fiicei dumneavoastră să cumpere”, a fost răspunsul care a influențat decisiv răspunsul transmis de mama.

Așa am ajuns să cumpăr o locuință într-un bloc cu 11 apartamente și cu un spațiu comercial la parter. După alți trei ani la Chișinău, m-am reîntors în Iași, în apartamentul meu din blocul cu oameni de treabă, oameni pe care puteai să nu-i vezi cu lunile. Aproape că nu conta la ce oră plecam de acasă sau mă întorceam, nu întâlneam pe nimeni. Doar copilul care țipă mereu în apartamentul de sub mine semnaliza că blocul este totuși locuit.

Semnalele care ar fi trebuit să mă pună pe gânduri existau însă. La avizier apăreau afișate, din când în când, niște hârtii cu un scris care agresa limba română și logica și care condamnau la moarte timpul binevoitorilor care ar fi încercat să le citească. Dar blocul era liniștit, iar eu eram încă impregnată cu seninătatea absorbită în Olanda.

„Președintele care unește”, faza de etapă: scara de bloc

La prima ședință de asociație la care am participat aveam să descopăr că liniște era doar în bula mea. În spatele ușilor închise, blocul fierbea. Supărările erau diverse, puținii locatari erau împărțiți în 3-4 tabere cu opinii extrem de puternice, exprimate utilizându-și plămânii la capacitate maximă. În funcție de conflict, taberele se reconfigurau. Printre țipete puternice cu stropi de salivă care zburau între combatanți precum gloanțele, m-am trezit numită președinte de bloc și votată în unanimitate. Nu „candidasem”, nu mi-o doream, nici măcar nu îmi cunoșteam vecinii – la acel moment locuiam doar de vreo doi ani în bloc. Mi-am dat seama însă că puteam fi „președintele care unește”. Eram în afara oricărui conflict și, în general, în afara a orice era legat de problemele blocului și de poveștile de viață ale vecinilor mei.

„Tu, președinte de asociație?”, au râs de mine prietenii care îmi știu secretul: eu nu știu să mă cert. Sunt conștientă că vocea mea e mai mică decât a vecinilor antrenați și mai am și convingerea că, dacă țipăm, nu ne dăm timpul și șansa să ne ascultăm unii pe alții. În plus, în ciuda statutului de ziarist (sau tocmai de aceea), sunt mai degrabă un observator. Am nevoie de timp să analizez problemele înainte de a da răspunsuri. „De ce te-ai legat la cap cu asta?”, m-a certat mama. „Măcar ești plătită?”, a venit întrebarea din partea altora, care m-au privit contrariați când am spus că m-am aruncat în luptă fără simbrie.

În zilele care au urmat acestei numiri am fost bombardată cu toate problemele nerezolvate ale asociației, probleme care se învârteau de ani lungi între taberele din acel bloc micuț și liniștit doar în aparență. Să renunț a fost unul dintre primele gânduri care mi-au venit în minte. Numai că să renunț e rar o opțiune pe care să o iau în serios. În plus, așa cum spuneam, eram singurul „independent”, așa că problemele care nu își găsiseră rezolvarea până atunci aveau să se rostogolească fără încetare între vecini, sub formă de bulgări de acuze, adesea nedovedite, și atacuri la persoană.

„România în miniatură” s-a mutat în scară cu mine

Vecinii mi-au oferit un „crash course” despre poveștile de viață ale celorlalți locatari. Și așa, rând pe rând, în fața ochilor mei a început să se profileze portretul unei Românii în miniatură: moldoveanul stabilit în România, IT-istul, fostul sindicalist, pensionar, foarte vocal, pregătit oricând să trimită petiții, dar care ezită să-și pună semnătura chiar și pe o foaie de prezență, funcționara de la Primărie acuzată de ceilalți de aroganță și, în general, de orice rău ar putea fi cineva acuzat la bloc, care pretinde dovezi (pe bună dreptate) și care nu crede în nimic și în nimeni, conspiraționistul, șomerul alcoolic, micii antreprenori, angajați în foste companii de stat și, cu voia dumneavoastră, ultima pe listă, ziarista.

Arhiva asociației a ajuns la mine în doi saci de rafie, în care foile se învălmășeau fără să țină cont de dată, la fel ca problemele urgente ale asociației. Țevile sparte din subsolul blocului erau cauza unor mirosuri greu de suportat, dar și a pierderilor de apă. Consumul individual de apă era greu de calculat fără apometre digitale, listele de cheltuieli afișate conțineau greșeli de calcul, la fiecare ploaie bucăți mari de tencuială se desprindeau din plafonul acoperișului, restanțele erau uriașe pentru o asociație atât de mică etc., etc. În lipsa unor răspunsuri la problemele pe care le semnalau, locatarii acuzau „conducerea” că fură (adică pe administratorul blocului, cenzorul și poate din când în când și pe fostul președinte).

Am descoperit că blocul pe care îl prezidez nu face notă discordantă cu altele din Iași. Ba, mai mult, mi s-a tot confirmat în ultimii trei ani: aproape nu există bloc în Iași lipsit de aceste lupte, ce par pregătiri pentru „marile confruntări de principii” din perioada alegerilor electorale.

Plângându-se de țevile sparte, oamenii cereau, de fapt, respect

Nu sunt un geniu în matematică, dar am plecat de la ideea că orice problemă are o soluție. Doar că îndată de încercam să rezolv una dintre situațiile anormale din bloc, descopeream că există alte necunoscute. Aveam nevoie de date, cifre, acte care puteau fi obținute rezolvând mai întâi o altă problemă. Iar încercarea de a clasifica problemele se izbea de un zid: măcar una dintre taberele din bloc ar fi fost nemulțumită, vocală, ar fi trimis petiții la diverse autorități sau pur și simplu ar fi refuzat să-și dea acordul pentru schimbare. Orice schimbare.

Momentul iluminării a fost acela în care m-am întrebat ce au în comun toți acei vecini care păreau dezbinați de probleme insurmontabile. Și am înțeles că toți pretindeau respect. Respect pe care la rândul lor nu îl ofereau. Era o societate exasperată, sătulă să fie mințită, sătulă de promisiuni. De fapt, erau prost sau incomplet informați, iar ceea ce era prezentat din gură-n gură ca situație reală căpăta dimensiuni catastrofice. De fapt, problemele se adânceau doar pentru că nimeni nu încerca să le rezolve.

Între timp, cu toții și-au montat apometre digitale, fără discuții inutile. Țevile din subsolul blocului au fost reparate, administratorul persoană fizică a fost înlocuit cu o firmă care oferă situațiile clare ale veniturilor și cheltuielilor, restanțele au dispărut. Nu toate problemele au fost rezolvate, acoperișul cade încă peste noi. Dar pe mine experiența de președinte de bloc m-a învățat că schimbarea, atunci când are loc, cere răbdare, diplomație, înțelegere și calm. Iar schimbarea care ne unește implică automat și respect. Și așa am descoperit că, până la urmă, în blocul meu sunt oameni de treabă. Dar am înțeles că liniștea de pe casa scărilor nu e întotdeauna liniștitoare: în spatele ușilor închise poate crește oricând o teorie conspiraționistă dacă nemulțumirile oamenilor nu sunt ascultate la timp.

Publicitate și alte recomandări video