Cum ar putea arăta un for legislativ reformat (II)

În textul de săptămâna trecută am sugerat că o variantă demnă de luat în considerare de reducere a numărului de parlamentari, în paralel cu păstrarea bicameralismului, ar putea fi bazată pe diferențierea modului de alegere și a atribuțiilor celor două camere – în vocabularul politologic, trecerea la un bicameralism asimetric și non-congruent. Aveam în vedere un Senat de circa cincizeci de membri (câte unul din fiecare județ și sector al capitalei, plus un reprezentant al diasporei) în loc de 136 și o Cameră a Deputaților de circa 275-300 membri, eventual cu adăugarea reprezentanților minorităților naționale, în loc de 331, cifra de astăzi.

Ideea centrală ar fi aceea că o cameră va deveni mai puternică decât cealaltă – și ponderea principală ar urma să revină celei inferioare, așa cum se întâmplă în toate democrațiile cu bicameralism asimetric din Europa. Camera Deputaților ar urma să fie desemnată tot pe baza sistemului proporțional pe liste de partide, ceea ce va asigura că guvernul va reuni cu adevărat o majoritate a cetățenilor care s-au exprimat la vot. Pe de altă parte, senatorii ar fi aleși prin vot majoritar uninominal, ceea ce ar putea genera un grad ridicat de disproporționalitate între mandatele și voturile obținute de partide. Cum opțiunea semnatarului acestui text rămâne una favorabilă proporționalității, logic ar fi ca în aceste condiții Guvernul să nu mai vină pentru învestitură – sau la moțiunile de cenzură – în fața ambelor Camere, ci doar în fața deputaților.

Desigur, ar apărea întrebări legitime despre rostul Senatului: dacă tot nu mai participă la învestirea sau demiterea guvernului, de ce să nu renunțăm la el? De răspunsul la această întrebare depinde semnificativ argumentul pro-bicameralism.

Dacă România ar fi putut pune în aplicare o reformă care să confere regiunilor personalitate administrativă și politică, ar fi fost simplu de imaginat pentru Senat un scrutin de listă – nu uninominal – desfășurat în circumscripții regionale. Într-o asemenea situație, ar fi în interesul partidelor să plaseze pe liste candidați din toate județele componente ale regiunii, fără a se crea (dez)avantaje pornind de la demografie sau de la potențialul economic ori simbolic. Senatul ar reflecta astfel și interesele, și aspirațiile regionale, ar ajuta chiar la impunerea acestor entități. Dar o reformă de acest tip nu se va produce prea curând, pentru că statul român nu are forța de a adopta reforme ambițioase, iar partidele nu doresc să-și neliniștească organizațiile din județe (în teorie, însă, apariția unor noi posturi bine plătite ar trebui să fie primită favorabil).

Așadar, trebuie să rămânem la județe și să excludem orice variantă de eliminare a votului universal (spre exemplu, cineva s-ar putea gândi la selectarea senatorilor de către corpuri electorale similare celor franceze, care reunesc demnitari de la nivel departamental și local). Populația nu va accepta abandonarea votului direct, astfel că rămâne varianta votului uninominal în județe, sectoare ale Capitalei și diaspora. Ironia face ca această variantă să poată fi salutată și de cei care, în ciuda experiențelor nefericite din trecut, încă mai consideră că votul uninominal va conduce la îmbunătățirea clasei politice.

Important este cum s-ar putea acționa în așa fel încât Senatul să aibă o influență pozitivă și considerabilă asupra procesului parlamentar. Răspunsul ar fi că este nevoie să scăpăm de fixația legiferării (cât mai mult, cât mai repede) și să căutăm îmbunătățirea condițiilor pentru o veritabilă reprezentare politică a cetățenilor – o sarcină pe care deputații tind să o ignore, presați fiind de ritmul legiferării.

Să ne imaginăm, spre exemplu, situația în care Senatul ar urma să cedeze Camerei „primatul” legiferării, dar și-ar găsi timp pentru o activitate pe care Senatul francez – e drept, acolo membrii camerei superioare nu se află sub presiunea votului popular – o face cu eficiență și uneori cu strălucire: cercetări, dezbateri, rapoarte pe teme importante ale societății, o muncă foarte intensă care evident că poate ajuta procesul legislativ.

Nu se poate ajunge la un astfel de nou echilibru fără tulburarea celui vechi, în ceea ce privește împărțirea competențelor legislative între Cameră și Senat. Iar orice schimbare nu trebuie să ducă la apariția senzației – ușor exploatabilă de populiști – că senatorii „stau degeaba”, „iau bani degeaba” etc. Rețetele-minune sunt imposibil de inventat, dar puncte de pornire există – spre exemplu, scoaterea Senatului din circuitul legilor ordinare ar putea fi o variantă de luat în seamă, volumul muncii legislative fiind limitat la legislația organică. Dar există și alte posibile traiectorii care să ducă atât la reducerea numărului de parlamentari, cât și la creșterea calității reprezentării.

Publicitate și alte recomandări video