Tradiția numelor de familie cu terminația ,,escu’’ datează de 150 de ani, spun specialiștii. Sufixul ,escu’ a devenit un brand românesc în formarea numelor din nevoia societății de a identifica cetățenii altfel decât cu numele mic.

Asta după ce, în aproape toată istoria noastră, românii purtau nume mic și ulterior un al doilea nume asociat cu rudele sau locul de un de provin – Mihnea din Vale, Călin al lui Popa etc.

,,La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe. Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau acelaşi nume”, susțin doctor Paraschi Peţu şi doctorand Marius Sorin Bozgan în lucrarea „Aproape totul despre nume“.

Astfel de soluții nu erau pur românești. Erau întâlnite în toată Europa, și chiar și în alte regiuni ale lumii.

„De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce numele a fost alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă, o profesie, nume de animale, păsări etc.(…). La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe.

Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau acelaşi nume, astfel încât au început să se folosească formulele Ion fiullui Gheorghe, Petru fiul lui Stan”, afirmă experții.

În secolul al XVIII-lea au apărut primele inițiative de transcriere a numelor de familie, iar ,,escu’’ a apărut în analogie cu limba slavonă, folosită atunci. ,,Escu” însemna ,,fiul lui”. Experții spun că, la vremea respectivă, doar cei importanți sau bogați purtau astfel de nume.

„Sufixul românesc  -esc, -ească îl continuă pe cel latin -iscus, cu origini străvechi indo-europene (a  existat, se pare, și în limba traco-dacă, în paleoslavă etc.), având drept corespondențe romanice: în portugheză -esco, în spaniolă -isco, în italiană –esco, în sardă -iscu“ – spune Domniţa Tomescu, autoarea cărții Numele de persoană la români.

Ulterior, din secoliul XIX-lea, numele care se termină în „escu” au devenit tot mai folosite, ajungând un adevărat brand românesc.

Pe la 1820, de exemplu, ceata lui Negoiță Diaconul a întemeiat un sat, lângă Pucioasa. Așezarea s-a numit Diaconești (sufixul adjectival arată posesia, faptul că satul e al Diaconeștilor, care dețin pământul respectiv în comun). Pe la a treia generație, când s-a spart devălmășia, una dintre familiile componente și-a luat numele Diaconescu.

Mai mult, pe gadgetreport