Cum e posibil un stat minimal? (3)

De aceea, dreptul la secesiune nu va fi practic exercitat decât dacă dezavantajele rezultate din acceptarea deciziei majorităţii sunt mai mari decât avantajele apartenenţei la confederaţie şi numai dacă aceste dezavantaje nu pot fi anulate pe altă cale (cu alte cuvinte, numai dacă respectiva majoritate nu poate fi altfel convinsă să renunţe la decizia sa). Ceea ce înseamnă că statul confederativ este, în ciuda aparenţelor, unul extrem de stabil, şi că eventualele secesiuni nu pot fi decât temporare. Pentru că, odată înlăturat motivul care a condus la secesiune, avantajele apartenenţei la confederaţie vor redeveni mai mari decât dezavantajele generate prin ruperea de confederaţie. Altfel spus, un stat confederativ conţine în sine un principiu de creştere teritorială, deoarece o confederaţie de comune suverane este cu atât mai atractivă cu cât este mai largă. În consecinţă, garantarea dreptului la secesiune, a libertăţii de ieşire, este cel mai bun instrument de evitare a secesiunii şi totodată de menţinere a unui stat în limite cel mult minimale. Dreptul la secesiune garantează fiecărei comune suverane că nu va putea fi oprimată, deci că un consens mai mult decât minimal, care ar presupune o redistributie încă şi mai amplă a bunurilor private, va fi imposibil.

Dar dacă, la nivel confederativ, statul nu poate fi astfel decât cel mult minimal, cum îşi poate păstra acest caracter şi la nivel comunal? Cu ajutorul aceluiaşi instrument utilizat la nivel confederativ: prin garantarea libertăţii de ieşire. Statul confederativ nu poate impune nici unei comune nici un fel de reglementări cu privire la drepturile de intrare a indivizilor în comuna respectivă. Acordarea acestui drept şi reglementarea lui ţine de suveranitatea fiecărei comune. În termeni practici, fiecare comună va restrânge mai mult sau mai puţin dreptul indivizilor de a se stabili pe teritoriul ei. Dar statul confederativ este obligat să impună tuturor comunelor care fac parte din confederaţie garantarea dreptului individual de ieşire. (Fireşte, nici acest drept nu va fi unul absolut. Un criminal, de exemplu, nu va putea recurge la el pentru a evita pedeapsa. Sau va putea?)

În felul acesta, fiecare individ neagresor (dar agresat) va putea oricând părăsi comuna, fie pentru a trăi în izolare, fie pentru a se asocia cu alţii şi a forma împreună cu ei o altă comună. Cum indivizii solitari cetăţeni ai confederaţiei se bucură de aceeaşi protecţie pe care confederaţia o garantează tuturor cetăţenilor săi, comuna nu poate oferi indivizilor acelaşi tip de avantaje pe care confederaţia îl oferă comunei. Prin urmare, spre deosebire de statul confederativ, comuna nu conţine în sine un principiu de creştere teritorială.

În termeni economici, comuna poate fi interpretată ca un bun de capital. (Ea nu este o entitate politică, sau cel puţin nu neapărat.) Comuna este o vecinătate fizică, în care simpla existenţă a celorlalţi îmi poate fi utilă nu doar ca protecţie faţă de agresiunea din partea altora, ci şi ca protecţie limitată faţă de factori naturali neprevăzuţi – în sensul că ceilalţi mă pot ajuta să recuperez mai uşor pierderile datorate unor asemenea factori. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de statul confederativ, comuna conţine în sine un principiu de limitare teritorială. S-ar putea ca al o sutălea nou vecin, să zicem, să se stabilească atât de departe de mine încât să nu îmi mai poată oferi protecţia sa limitată faţă de factorii naturali neprevăzuţi – şi astfel, din punctul meu de vedere, să fie un locuitor al altei comune.

Utilitatea existenţei fizice a altor indivizi în vecinătatea mea face ca o comună să fie pe atât de numeroasă sau de restransă şi pe atât de întinsă sau de limitată teritorial pe cât doresc locuitorii ei, astfel încât vecinătatea să continue să reprezinte un avantaj. Pe de altă parte, acest avantaj al vecinătăţii fizice este unul specific comunei. El va fi luat în calcul ori de câte ori un individ decide dacă să părăsească sau nu comuna. În plus, dacă în cazul secesiunii comunale nu se punea problema costurilor delocalizării (deoarece comuna nu se „mută” în altă parte), în cazul secesiunii individuale această problemă va fi şi ea luată în calcul.

Deocamdată mă opresc aici. Sper să fi putut arăta în mod convingător că nu putem construi un stat minimal decât dacă îl concepem ca pe un stat cel mult minimal şi că acest lucru nu este posibil decât prin garantarea dreptului la secesiune atât la nivel local, cât şi la nivel individual. Acest drept trebuie demistificat, dediabolizat, dacă dorim să trăim într-o lume în care agresiunea să fie cel mult minimală. În orice caz, drumul spre servitute începe odată cu anularea dreptului la secesiune.

Sunt conştient, pe de altă parte, că nu am răspuns aici la o altă întrebare, la care poate voi răspunde în viitor: dacă statul este un furnizor de iraţionalitate, mai avem oare nevoie de el (fie şi numai în versiunea sa minimală)?

Sorin Cucerai este traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video