Cum era să fii tânăr autor debutant

Vorbeam recent cu un prieten sensibil mai tânăr despre ce înseamnă astăzi debutul în literatură și despre schimbările care s-au produs în viața literară în ultimele decenii. Mi-am dat seama că noile generații știu prea puțin – sau nu știu nimic – despre condițiile în care un june autor își putea odinioară realiza proiectul de a publica un volum. În zilele noastre chestiunea pare lipsită de sens: orice veleitar se poate duce la un atelier tipografic ca să-și imprime producțiile. Și nu e vorba numai de veleitari, ci, adesea, de scriitori respectabili care nu au găsit alte modalități de editare. Or, în regimul comunist, când totul era strict supravegheat, asemenea inițiative țineau de domeniul ficțiunii. Exista, e drept, o editură ce tipărea cărți „în regia autorilor” (adică pe banii lor), dar și acolo controlul exercitat de către autorități era foarte riguros.

Debutul reprezenta un eveniment existențial de mare însemnătate pentru un tânăr. Debutul în revistă, mai întâi: vreme de decenii, presa culturală românească a fost destul de anemică, în Iași exista o singură revistă (numită, cu un minim efort de imaginație, Iașul literar, așa cum la Timișoara apărea… Scrisul bănățean). Prin 1970 (sper să nu mă înșel) revista a fost botezată Convorbiri literare, iar din 1966 a apărut săptămânalul Cronica. Cât timp a existat doar Iașul literar, a publica în revistă era o mică performanță. Îmi amintesc că viitorul istoric literar și mare făcător de reviste Nicolae Florescu, pe atunci student la Iași, a dat pentru câțiva prieteni o masă la restaurant pentru a sărbători apariția primului său text… În mod cert onorariul pentru articol (cronică sau ce va fi fost) era net inferior notei de plată de la restaurant, dar episodul mi-a rămas în minte și el arată că se punea preț (simbolic) pe semnătura din paginile unei publicații. După ce s-au înființat revistele studențești, debutul în presa culturală nu a mai fost o problemă.

Cu totul altfel stăteau lucrurile în lumea editorială. În joc au intrat mai mulți factori. Publicarea unui volum însemna un prim pas către îndeplinirea criteriilor de intrare în Uniunea Scriitorilor or regimul era tot mai rigid și urmărea să blocheze intrările în Uniune. Apoi, întreaga viață economică românească era planificată existând, în consecință, și planuri editoriale. Cota acordată debuturilor în aceste planuri scădea de la an la an. Mai mult, ca să falsifice realitatea niște capete perverse de la organele de partid au inventat formula „volumelor colective”, când doi sau mai mulți autori erau înghesuiți în câteva zeci de pagini: fascicula respectivă era considerată „debut” și astfel autorii aveau dreptul – teoretic – să mai publice o carte. Dar inventivitatea diriguitorilor culturii socialiste multilateral dezvoltate nu avea limite. Cuiva i-a venit ideea ca volumele propuse spre publicare (nu numai cele de debut) să fie validate în prealabil prin trecerea printr-un cenaclu (în așa fel ca vocile oamenilor muncii să se exprime plenar). Din fericire, astfel de idei aberante nu au fost puse efectiv decât rareori în practică.

Obțineai foarte greu, așadar, statutul de autor… Las la o parte obstacolele pe care le punea cenzura, pentru că de ele se izbea fiecare autor, debutant sau consacrat. Totuși, obstinația cu care un autor debutant era împiedicat să publice dovedește încă ceva: declarațiile oficiale privind sprijinul acordat tinerilor erau doar vorbe goale. Situația stătea exact pe dos: tinerilor scriitori (e drept că nu numai lor) li se puneau bețe în roate, ei erau considerați aprioric elemente periculoase. Iar traseul pe care trebuia să-l urmeze o carte până să ajungă în librării ținea de o lume a absurdului și a arbitrariului.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video