Simpla menţionare a unei măsuri privative de libertate, aşa cum este internarea obligatorie pentru prevenirea răspândirii unor boli transmisibile, nu poate fi considerată ca fiind suficientă pentru a întruni condiţia legalităţii, iar internarea obligatorie reprezintă ultima opţiune la care autorităţile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, argumentează judecătorii constituţionali. A existat şi o opinie separată, cea a Siminei Tănăsescu.

Judecătorii Curţii au dezbătut, în 25 iunie, excepţia de neconstituţionalitate formulată de către Avocatul Poporului privind dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Dispoziţiile contestate se referă la competenţa ministrului sănătăţii de a stabili prin ordin „măsurile privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii, precum şi bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii”.

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.25 alin.(2) teza întâi din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. respectiv partea care prevede că ”măsurile privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii”, însă a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 privind în reforma în domeniul sănătăţii, care stabileşte că ministrul Sănătăţii este cel care stabileşte bolile transmisibile pentru care sunt obligatorii internarea şi carantinarea, CCR considerând că afectează drepturi şi libertăţi fundamentale.

„Curtea precizează însă că, în măsura în care instituirea acţiunilor ce se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestor situaţii implică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, actele normative în executarea cărora ministrul sănătăţii emite ordinul trebuie să se subordoneze, la rândul lor, condiţiilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi”, arată CCR, în motivarea deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate publicată pe site-ul instituţiei.

De asemenea, Curtea aminteşte că prevederile art.23 alin.(1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei.

„Cât priveşte libertatea individuală, prevederile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege”, mai precizează sursa citată.

Magistraţii Curţii Constituţionale amintesc în motivare şi de felul în care este reglementată la nivel internaţional libertatea individuală prin articolul 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei”.

De asemenea, articolul 9 paragraful 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice arată că „orice individ are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motivele legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.”

Totodată, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră, în mod expres, în art.5 dreptul la libertate şi siguranţă, prevăzând că „orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale”, şi stabileşte o listă cu un număr limitat de cazuri când libertatea persoanei poate fi restrânsă.

„Între aceste cazuri, se menţionează detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond. şart.5 paragraful 1 lit.e)ţ. Paragraful 4 al aceluiaşi articol convenţional prevede că „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală”, iar paragraful 5 dispune că „orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii”, arată sursa menţionată. 

Astfel, Curtea reţine că, în contextul dispoziţiilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă reprezintă o privare de libertate ce poate fi acceptată în cadrul unei societăţi în vederea asigurării sănătăţii şi securităţii publice, dar care este permisă doar cu îndeplinirea condiţiilor şi a procedurii stabilite prin lege, fiind exclus arbitrariul”.

De asemenea, orice persoană trebuie să se bucure de posibilitatea contestării în justiţie a măsurii detenţiei de ordin medical social într-un termen scurt, astfel încât, în cazul constatării nelegalităţii măsurii dispuse, să poată fi eliberată.

Altfel spus, persoana căreia i se aplică măsura detenţiei de ordin social medical trebuie să beneficieze de un drept de acces la justiţie efectiv, care să asigure judecarea într-un termen rapid a acţiunii şi să dispună eliberarea persoanei deţinute nelegal, conform sursei citate.

CCR mai argumentează că „simpla menţionare a unei măsuri privative de libertate, aşa cum este internarea obligatorie pentru prevenirea răspândirii unor boli transmisibile, nu poate fi considerată însă ca fiind suficientă pentru a întruni condiţia legalităţii. Aşa cum reiese din prevederile constituţionale şi internaţionale invocate, tot la nivelul legii, şi nu prin acte normative subordonate acesteia, trebuie stabilite motivele şi condiţiile în care o astfel de măsură se poate dispune, procedura aplicabilă, dreptul persoanei de a ataca în justiţie actul în temeiul căruia s-a dispus internarea sa obligatorie şi asigurarea garanţiilor pentru un acces la justiţie efectiv”. 

Curtea Constituţională arată, în motivare, şi că legiuitorul trebuie să aibă în vedere că dispoziţiile referitoare la internarea obligatorie reprezintă ultima opţiune la care autorităţile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, astfel că este necesar să fie reglementate şi alte măsuri de o severitate mai scăzută, care să fie aplicate, dacă sunt eficiente, aşa cum a precizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

A fost înregistrată o opinioe separată, a judecătorului Simina Tănăsescu. care a argumentat că art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006 nu conferă ministrului Sănătăţii competenţa de a stabili prin ordin restrângeri ale drepturilor fundamentale şi de aceea, în opnia sa, articolul este constituţional în întregime.

„În sfârşit, Curtea consideră că, în reglementarea măsurii internării obligatorii, legiuitorul nu trebuie să omită efectele pe care internarea obligatorie le poate avea asupra persoanelor aflate în ocrotirea sau în îngrijirea persoanei internate”, conchide sursa amintită.

Având în vedere aceste critici, Curtea procedează la examinarea dispoziţiilor art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006 şi constată că acestea prevăd competenţa ministrului sănătăţii de a stabili prin ordin „măsurile privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de epidemii, precum şi bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii”