
Istoria – oglindă pentru prezent și viitor
Cum s-a implicat Patriarhul României în controversele legate de combaterea evaziunii fiscal

Adoptarea unui proiect de lege care prevedea unificarea procedurii fiscale, stabilind norme comune de constatare și de judecare a infracțiunilor la legile fiscale, devenise mai mult decât acută la un moment dat. Vom vedea imediat care era momentul istoric în cauză. Trebuie să spunem însă că în discuție intrau acele infracțiuni fiscale a căror executare ținea de Ministerul de Finanțe și Administrația Comercială a Monopolului Vânzării Alcoolului și a Taxelor de Consumație pe Băuturi Spirtoase.
Este clar, o varietate mare a dispozițiilor procedurale fiscale cauzează oricând dificultăți atât contribuabililor, cât și autorităților fiscale. Pentru contribuabili, complexitatea constă în multiplele termene limită pentru contestarea proceselor-verbale de contravenție, variate cerințe formale pentru apelurile împotriva acestora și modalități multiple de prezentare a probelor împotriva acestor procese-verbale. Autorităților fiscale le este dificil din cauza faptului că același funcționar responsabil cu identificarea infracțiunilor fiscale se confruntă cu un număr mare de (zece) proceduri fiscale, fiecare având reguli specifice prevăzute în legislația fiscală existentă, toate acestea trebuind să fie luate în considerare în funcție de tipul de infracțiune pe care este chemat să o constate.
În mod clar, aceste dificultăți, care afectează pe toată lumea, pot fi reduse semnificativ prin unificarea procedurii fiscale. O singură procedură pentru identificarea și judecarea infracțiunilor înseamnă o abordare mai organizată și mai eficientă. Însă necesitatea unei legi pentru unificarea procedurii fiscale apare și din necesitatea de a adapta procedurile de identificare și judecare a infracțiunilor fiscale la importanța crescândă a legilor care instituie taxele și impozitele în viața statului.
Mai mult ca în orice ramură a dreptului, procedura e un element esențial al dreptului fiscal și de aceea – în Raportul către M.S. Regele Carol al II-lea, semnat de Președintele Consiliului de Miniștri, Miron Patriarhul României – se considera că „o revizuire a acestei proceduri prin stabilire de reguli care să rezume experiența Ministerului de Finanțe în aplicarea legilor fiscale și care, dând o larga garanție contribuabililor, să nu îngăduie totuși celor de rea-credință, evaziunea de la obligațiunile fiscale, este o necesitate imperioasă“.
Evident, M.S. Regele Carol al II-lea avea să promulge Legea nr. 3600 din 17 octombrie 1938 privind unificarea procedurii fiscale („Văzând Jurnalul Consiliului Ministrilor nr. 2594 din 1938, Având în vedere dispozițiunile art. 46 și 98 din Constituția promulgată cu Inaltul Decret Regal nr. 1045 din 27 Februarie 1938 și Având în vedere avizul Consiliului Legislativ nr. 160/1938“ – Monitorul oficial nr. 246 din 22 Octombrie 1938). Legea se referea, între altele, la: (i) Constatarea și judecarea infracțiunilor fiscale, (ii) Perceperea veniturilor și creanțelor publice, (iii) Mijloacele de urmărire și (iv) Dispozițiuni speciale (Privilegii. Prescripție. Executare contra Statului) etc. Nu ne vom referi la toate acestea, ci doar la situația proceselor-verbale care – însumând impozitele sustrase și amenzile aferente – depășeau 100.000 lei. Aceste documente urmau a fi supuse, înainte de aprobare, examinării unei comisiuni speciale. O asemenea comisie funcționa pe lângă fiecare director de impozite și se compunea din un subdirector și doi avocați/juriști din Serviciul contencios al Ministerului de Finanțe. Comisiile în cauză erau „organe de o deosebită importanță, incluzând funcționari de specialitate, cu o bogată pricepere și experiență, având rolul de a tempera excesul de zel al organelor de constatare a infracțiunilor, iar pe de altă parte să asigure o mai bună apărare a drepturilor Statului, în cazurile în care acestea vor fi prejudiciate“.
În documentul purtând semnătura Patriarhului României (Prim Ministru, care a condus trei guverne în perioada 11 februarie 1938 – 6 martie 1939), un soi de „expunere de motive“ cerută în promovarea legilor de azi, se arăta că „Atât Fiscul cât și contribuabilii urmau să găsească în aceste comisii un sprijin eficace în slujba dreptății și a adevărului, chiar dacă acestea nu erau organe de judecată, ci doar organe administrative, care emiteau avize consultative pentru autoritate“. Trebuie să precizăm că alături de semnătura Patriarhului României, Președinte al Consiliului de Miniștri, le regăsim și pe cele ale Ministrului finanțelor, Mircea Canciov, și Ministrului justiției, Victor Iamandi. De reținut, comisiile speciale erau investite cu drepturi foarte largi, puteau cere relații organului constatator și să audieze presupușii infractori, ordonând noi cercetări: Art. 15 „Comisia specială examinează temeinicia procesului-verbal, atât sub raportul dovezilor prin care se stabilește existența contravenției, cât și sub raportul tuturor condițiilor legale, pe care trebuie să le întrunească acest proces-verbal. Comisiunea poate cere lămuriri agentului constatator. Ea poate invita pe infractori să se prezinte înaintea comisiei, pentru a da lămuriri, sau a depune un memoriu scris. Infractorul va putea depune memorii scrise și din proprie inițiativă. Comisia va putea dispune și efectuarea unor cercetări administrative.“ (Legea nr. 3600 din 17 octombrie 1938 privind unificarea procedurii fiscale). O asemenea Comisie avea și posibilitatea să ofere opinii asupra proceselor-verbale înainte de aprobare, fiind învestită cu autoritatea de a aproba total sau parțial aceste documente, să le revizuiască sau chiar să claseze cercetările.
În situația în care apăreau diferențe de opinii între director și comisie, se solicita părerea consiliului juridic. Dacă discrepanțele persistau, situația era soluționată de către ministru, subsecretarul de Stat sau secretarul general al MF. Aceștia din urmă aveau capacitatea de a rezolva astfel de probleme fără a solicita opinia consiliului juridic, chiar și în situația în care nu erau de acord cu opinia emisă de comisia specială. Foarte important: cu toate că avizul Comisiei speciale nu era obligatoriu, în concluziile sale, Ministerul nu se putea totuși dispensa de cerința solicitării unui asemenea aviz.
Publicitate și alte recomandări video