anunturi
grandchef
Bolta rece
Iasi Tv Life
TeleM
Impact FM regional

duminica, 29.05.2022

Cum se poate strica un premiu. Şi pentru ce?

GALERIE
bogdan cretu200
  • bogdan cretu200
- +

Durerea şi mai mare este că la compromiterea premiului au pus umărul exact cei care au şi ţinut, până nu de mult, ştacheta sus.

Un frison de indignare a cuprins, în ultima săptămână, mare parte din mediul online cu preocupări literare: Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” - Opera Omnia de la Botoşani, i s-a decernat, anul acesta, lui Gabriel Chifu. Pare o frază incoloră, neutră, modest-constatativă, care nu îi poate stârni decât pe scriitori sau pe cei care cunosc bine găştile, grupurile de interese, cercurile de influenţă din viaţa literară şi din jurul Uniunii Scriitorilor. Încerc să comentez aici ceea ce s-a întâmplat nu pentru colegii mei de breaslă, critici, scriitori, redactori de reviste (unii dintre dintre ei şi-au precizat atitudinea ca urmare a luărilor de poziţie tranşante ale lui Radu Vancu, Claudiu Komartin ori Răzvan Ţupa), ci pentru cititorul obişnuit, pentru omul care din pură curiozitate şi gratuită pasiune citeşte literatura de azi, fără să aibă vreun interes, vreo carte de jucat (nu vi se pare că tocmai pe el îl uităm cel mai des, deşi chiar el este sau ar trebuie să fie cel mai important?), la urechile căruia o fi ajuns informaţia şi care nu ştie cum să se poziţioneze faţă de puzderia de reacţii care vin din partea scriitorilor. Pentru oricine se pricepe, dacă este dezinteresat, dacă nu depinde de vreun înalt personaj implicat în această şaradă, dacă are, deci, libertatea de a dispune de propriile idei, este limpede că opera domnului Gabriel Chifu e modestă, vizibil mai modestă faţă de cea a celorlalţi nominalizaţi, în „dauna” cărora a primit onorurile recente; şi, mai ales, modestă de tot în comparaţie cu nivelul pe care, cu puţine excepţii, acest premiu l-a păstrat vreme de două decenii şi jumătate. Nu e vorba de judecăţi de valoare negociabile, ci de certitudini ale receptării.

Cam toţi clasicii poeziei contemporane s-au numărat, din 1990 încoace, printre laureaţi. E vorba de o listă exigentă, în care regăsim, cu puţine excepţii (ele există, nu are rost să suferim voit de orbul găinilor, au mai fost alegeri… diplomatice, slăbiciuni ale juriului, dar parcă nu atât de ostentative), numele mari, de neocolit ale poeziei de după război: Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ion Mureşan, Ştefan Aug. Doinaş, Petre Stoica, Constanţa Buzea, Cristian Simionescu, Şerban Foarţă, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Adrian Popescu, Ilie Constantin, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu (ordinea e subiectivă, nu cronologică şi are chichirezul ei şi mai subiectiv!) Prin urmare, Premiul „Mihai Eminescu” devenise o instituţie; în orice caz, un reper în viaţa noastră literară. Unul aşa cum puţine mai sunt.

Am mai scris-o şi nu mă dezic: nu există la noi un premiu literar cu o notorietate incontestabilă, unul capabil să impună un scriitor, să crească tirajele, să garanteze valoarea, să orienteze cititorul nespecializat. Sunt câteva iniţiative private, în special, care şi-au câştigat, prin exigenţă, respectul în breaslă. Cele care nu se fac din bani publici par să implice mai multă responsabilitate. Să mă întorc de unde am pornit. Care e marea dramă că un premiu, încă un premiu, s-a răsuflat sfidând orice ierarhie acceptabilă, funcţională, orice tablă de valori alcătuită, prin efort colectiv, de critică în ani de zile şi în mii de pagini? Problema este că s-a periclitat iremediabil reputaţia unui premiu care chiar conta. Când un astfel de moment este ratat, când un juriu alcătuit din profesionişti, din critici dintre care cei mai mulţi (plasa de siguranţă e mereu obligatorie…) au o carieră admirabilă, alege în mod evident soluţia de compromis, care este reacţia normală? Să te pleci în faţa deciziei lor, dată fiind notorietatea binemeritată în breaslă? Ar însemna să nu le respecţi valoarea reală. Când un om şi un profesionist pe care îl admiri face un compromis, e semn de admiraţie şi de respect să nu te faci că nu observi. Sau să nu te ascunzi, cum o fac destui, după sofisme şi exerciţii retorice la îndemâna oricui. Când e vorba de un compromis comis de mai mulţi oameni pe care îi respecţi şi îi admiri, situaţia devine, în plus, foarte tristă. De data aceasta, prestigiosul juriu al Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” a reuşit să îşi păteze propria prestanţă din ultimele două decenii; au ales bine de douăzeci de ori, au ezitat de vreo trei ori şi au ales greşit, tendenţios, de două ori. Ultima oară vizibil tendenţios, dacă ţinem cont că dl Gabriel Chifu, de altminteri un gentleman, un domn distins, manierat(ceea ce nu e în discuţie aici), dar un poet pasabil şi atât (ceea ce nu-i de acolo, dar e departe de a fi suficient în cazul de faţă), clar sub valoarea celorlalţi nominalizaţi şi mult sub nivelul pe care acest premiu şi-l fixase în timp, este un apropiat al domnului Nicolae Manolescu, preşedintele juriului. Şi poate că lucrurile nu ar fi fost atât de sfidătoare (ba ar fi fost!), dacă dl Gabriel Chifu nu şi-ar fi agăţat în panoplie, în ultima vreme, alte premii cel puţin discutabile: cel al Uniunii Scriitorilor, al cărei vicepreşedinte este, şi marele premiu al Festivalului Naţional de Literatură, FestLit Cluj, 2014, organizat tot de Uniunea Scriitorilor, pe care, înţeleg, l-a şi iniţiat. În plus, acum vreo două luni, romanul său Punct şi de la capăt figura pe prima pagină a revistei „România literară” printre titlurile nominalizate în redacţie la premiul „Cartea anului”. E drept că alături de recentul compendiu pentru uzul şcolarilor semnat de Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Nu ar fi fost nici o problemă dacă ultimul nu ar fi directorul revistei, iar primul - directorul executiv. Dl Gabriel Chifu este, se vede, din ce în ce mai silit de admiraţia şi aprecierea întru totul obiectivă a colegilor din conducerea USR să îşi recunoască propria valoare, chiar dacă e, sper, jenat de atâţia lauri şi să încaseze premii după premii; nu ştiu cum se face, cam multe au legătură cu Uniunea din administraţia căreia face parte.

De data aceasta, spus simplu şi simplist, s-a mai stricat un premiu. Dar nu orice premiu, aici e durerea. Ci unul dintre puţinele repere ale vieţii noastre literare. Iar durerea şi mai mare este că la compromiterea premiului au pus umărul exact cei care au şi ţinut, până nu de mult, ştacheta sus. Mie unuia mi-e greu, dacă nu imposibil, să ghicesc miza în toată această poveste. Pentru că a-l premia, încă o dată, pe dl Gabriel Chifu, vicepreşedinte al USR şi mâna dreaptă şi, presupun, apropiat şi complice al dlui Nicolae Manolescu, preşedintele USR aflat, în urma modificării abuzive a statutului, la al treilea mandat, mi se pare o miză de tot măruntă. 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi 

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

C-aşa-i în tenis!

Nicolae GRECU

C-aşa-i în tenis!

Englezii îl exclud pe Medvedev de la Wimbledon, ATP îl face lider mondial.

opinii

Identitate personală, identitate etnică, identitate naţională (V)*

Eugen MUNTEANU

Identitate personală, identitate etnică, identitate naţională (V)*

Românitatea mea este dată, în mod esenţial, de faptul de a locui în limba română şi de a accepta să fiu numit român. Restul ingredientelor ţin de opţiunile mele personale.

Cinematografie, mit şi ideologie

pr. Constantin STURZU

Cinematografie, mit şi ideologie

Pe 23 mai a debutat seria de evenimente “Ne vedem la Mitropolie”. Sala “Iustin Moisescu” a Centrului Eparhial din Iaşi se doreşte a deveni tot mai mult un spaţiu al prelungirii “prelegerilor” în “dialoguri”, în vederea întăririi “comuniunii”. 

„Comunismul primitiv”, o minciună vinovată şi frivolă

Aurelian-Petruș PLOPEANU

„Comunismul primitiv”, o minciună vinovată şi frivolă

În viziunea lui Marx, naraţiunea despre comunismul primitiv sună în felul următor: cândva, în timpuri imemoriale, proprietatea privată era necunoscută omului. Hrana era distribuită după necesităţi, iar toţi cei aflaţi în nevoie erau îngrijiţi. 

pulspulspuls

Iată cum votează corect online un conţilier local cu proiect imobiliar de avizat la Premărie!

Iată cum votează corect online un conţilier local cu proiect imobiliar de avizat la Premărie!

Nu ştim alţii cum sunt, dar noi, când ne gândim la prichiciul vetrei cel humuit şi când vedem cum se joacă unii aleşi locali cu motoceii imobiliari prinşi de horn de Mihăiţă, parcă nu prea ne saltă inima de bucurie.  

Caricatura zilei

Bronz specific

Editia PDF

Bancul zilei

La farmacie: - Un prezervativ, va rog. - Doar unul? - Da. Incerc sa ma las.

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Alte publicatii

    Fotografia zilei

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.