Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

Cum spui unei persoane că are cancer? Octombrie - Luna dedicată Luptei împotriva Cancerului de Sân

GALERIE
ziua-mondiala-lupta-cancer-san
  • ziua-mondiala-lupta-cancer-san
- +

Fiecare dintre noi este sigur că nu i se va întâmpla lui sau cuiva drag. Iar atunci când se descoperă boala, diagnosticul de cancer cade năucitor asupra bolnavului şi familiei. Privit adesea drept catastrofal, nici pacientul şi nici familia nu ştie să cum să reacţioneze la aflarea diagnosticului. Chiar, de multe ori, familia nu vrea ca pacientul să afle despre boală. Sau nu ştie cum să-i comunice vestea. Şi, în foarte multe cazuri, cei apropiaţi nu înţeleg reacţiile şi comportamentele pacientului. ”Fiecare om are particularităţile şi ritmul lui de adaptare la aflarea acestui diagnostic. Indiferent dacă este soţul, soţia, unul dintre părinţi sau un prieten. Considerăm că îi cunoaştem foarte bine şi ne miră reacţiile, comporatementele, refuzurile lor. Însă când treci de cealaltă parte a baricadei, lucrurile stau cu totul altfel. Cum aţi reacţionea dumneavoastră dacă aţi avea cancer? Aceasta este o întrebare la care ar trebui să se gândească şi să răspundă sincer cei apropiaţi pentru a putea înţelege şi a fi alături cu adevărat de bolnav” subliniază  Roxana Postolică, psiholog în cadrul Institutului Regional de Oncologie Iaşi

Cel mai bine ar fi ca pacientul să cunoască diagnosticul

Psiholog Roxana Postolică, Institutul Regional de Oncologie Iaşi:”Dacă ar trebui sau nu să săpunem unui pacient că are cancer, aceasta este o problemă pe marginea căreia s-a discutat şi se discută foarte mult. Studiile realizate arată însă că cel mai bine ar fi ca pacientul să cunoască diagnosticul. De asemenea, din punct de vedere etic  şi moral, informaţia medicală este a pacientului. Este un drept al lui şi el este cel care decide dacă vrea să ştie sau nu diagnosticul, cât vrea să ştie şi în acelaşi timp dacă  această informaţie trebuie spusă şi celor din familie. Lucrurile de cele mai multe ori la noi se desfăşoară puţin invers. Se spune diagnosticul familiei şi aceasta decide dacă să se spună sau nu pacientului. Este şi o formă de a-i apăra pe cei dragi, de a-i proteja: este foarte greu atunci când afli că ai cancer. Şi este şi un mod de protecţie pentru personalul medical: decât să însoţeşti pacientul prin toate stările lui, poate că este mai confortabil să spunem celor din familie şi aceasta hotărăşte.

Toţi fac legătura:”Citostatice, îmi cade părul, am cancer”.

Doar că sunt multe lucruri care pot fi interpretate. Pacientul are de urmat un tratament. Pentru fiecare cură de citostatice trebuie să semneze un consimţământ informat. Şi astfel poate afla diagnosticul.  Sau poate pacientul nu are educaţia necesară şi răbdarea să citească tot acel consimţământ. Dar, de multe ori nu înţelege de ce se simte mai rău după un tratament şi nu se simte mai bine. Pentru că există reprezentarea: ”Mă duc la doctor şi mă simt mai bine”. În cazul tratamentelor oncologice lucrurile stau puţin altfel: te simţi mai rău în timpul tratamentului ca să îţi fie mai bine  după. Şi dacă pacientul nu este bine informat asupra diagnosticului şi tratamentului, apar mari probleme în legătură cu complianţa faţă de tratament.  ”Nu mă simt bine, medicul nu ştie ce-mi face, renunţ. Prefer să stau aşa pentru că îmi era mai bine când eram acasă decât de când am început tratamentul”. Pe când dacă se discută cu pacientul şi i se explică pe înţelesul lui boala, necesitatea şi efectele tratamentului, atunci bolnavul gestionează altfel lucrurile. De multe ori sunt situaţii când pacientul nu ştie diagnosticul şi se gândeşte că are ceva mult mai grav. Şi am observat că foarte multe persoane au informaţii superficiale vis-a-vis de cancer şi tratamentul bolii, dar toţi fac legătura:”Citostatice, îmi cade părul, am cancer”. Când nu i se spune care e situaţia, pacientul de cele mai multe ori gândeşte:”Nu mi  se spune pentru că sunt foarte grav”. Există studii  care au evidenţiat că pacienţii cărora nu li se transmite diagnosticul şi fac un tratament, consideră că boala lor este chiar mult mai gravă decât stadiul în care se află. Iar reacţiile emoţionale ale pacientului par de neînţeles pentru familie care se întreabă: De ce este depresiv? Pentru că bolnavul îşi imaginează ce e mai rău, că este foarte grav şi nu se mai poate face nimic pentru el. Dar poate că în realitate lucrurile nu stau chiar atât de rău.

Cum spunem unui om că are cancer?

Nu există o reţetă standard pentru a transmite un astfel de diagnostic. Ţine foarte mult de  caracteristicile fiecărui individ.  Studiile arată că fiecare pacient îşi doreşte să afle diagnosticul în ritmul lui propriu. Cel mai bine ar fi să îi transmit pacientului o serie de informaţii despre problema lui. Pacientul analizează, revine şi pune întrebări. Sunt pacienţi  care spun: ”Eu atât am vrut să ştiu. Mai departe faceţi tot ceea ce trebuie”. Deşi se luptă acum să se meargă foarte mult pe responsabilizarea pacientului şi implicarea lui în actul decizional. În aşa fel încât să ştie, să-şi asume tratamentul. Şi atunci participarea lui este mult mai bună.

Negarea diagnosticului  aparţine de multe ori şi familiei

Transmiterea diagnosticului depinde foarte mult şi de resursele pe care le are pacientul. Şi pornim în primul rând de la resursele familiare. Un pacient care are susţinere familială va face faţă mai bine diagnosticului şi tratamentului. Din păcate sunt şi cazuri când resursele familiale sunt reprezentate de un soţ alcoolic, agresiv sau soţul este plecat în străinătate şi femeia nu mai are nici un sprijin. În astfel cazuri complianţa la tratament poate fi redusă. Dacă un pacient cu resurse limitate şi o stare depresivă îţi spune:”Dacă aflu că am cancer mă omor!”, atunci întâi gestionezi problema psihologică.  De adăugat că negarea diagnosticului este uneori a familiei. Familia este cea care are  cel puţin la fel de multă nevoie să se adapteze diagnosticului. Sunt situaţii când vin la consiliere şi pacientul, şi familia. Uneori poate familia încearcă să controleze situaţia mai mult decât pacientul. Şi impune pacientului să facă lucruri pe care poate el nu e pregătit să le facă. Familia consideră că ar controla mai bine boala fără să înţeleagă că fiecare pacient are ritmul lui. Dacă a înţeles ce boală are, de ce e important tratamentul, pacientul reuşeşte să gestioneze situaţia.

Cum aţi reacţiona dumneavoastră dacă aţi afla că aveţi cancer?

E bine să nu ne impunem noi modul nostru de gestionare pentru că fiecare om are particularităţile şi ritmul lui de adaptare la aflarea acestui diagnostic. Indiferent dacă este soţul, soţia, unul dintre părinţi. Considerăm că îi cunoaştem foarte bine şi ne miră reacţiile, refuzurile lor. Însă când treci de cealaltă parte a baricadei, lucrurile stau cu totul altfel. La teorie suntem cu toţii buni. La practică e mai greu.  Ceea ce ar ajuta enorm ar fie empatia. Pe care noi o confundăm cu:”Da, înţeleg. Şi este bine să faci aşa”. Aceasta nu e empatie. Empatie înseamnă să te pui cu adevărat în locul celuilalt.

Cum trecem de:”Este groaznic! Este o catastrofă!”

De multe ori punem următoarea întrebare aparţinătorilor: “Cum aţi reacţiona dumneavoastră?” Răspunsul cel mai frecvent este: ”A, nu ştiu, ar fi groaznic!”. Exact aşa este pentru pacient. Dar, haideţi să-l aducem din faza de ”Este groaznic!”, în faza de ”Este neplăcut”. Până la urmă dacă analizăm corect situaţia, diagnosticul de cancer nu este chiar cea mai mare catastrofă. Să ne gândim însă oricând putem fi loviţi de o maşină şi putem ajunge într-un scaun cu rotile, să nu mai ştim cine suntem. Şi să trăim ani de zile aşa. Pe când un diagnostic  de cancer dacă reuşeşti să-l accepţi şi să ai atitudinea de luptă, poate fi controlat.  Avem supravieţuitori care au trăit şi de 20-30 de ani după ce li s-a pus acest diagnostic. E important să să facem distincţia între catastrofă şi lucruri dureroase, neplăcute.  Da, este neplăcut, dureros, înfricoşător să afli că ai cancer. Te îngrijorezi, plângi, te superi dar nu este cea mai mare catastrofă care ţie se poate întâmpla.

Ideea de a gândi pozitiv este şi aceasta înțeleasă greşit

Da, la început e normal să vezi diagnosticul ca o catastrofă. Dar e bine să nu rămânem la stadiul acesta. Modul de gândire catastrofic duce la comportamente dezadaptative. Ceea ce înseamnă că pacientul nu mai poate face nimic. Dacă încep însă să gândesc în termenii este foarte neplăcut, asta înseamnă că pot să mai fac ceva. Ideea de a gândi pozitiv este şi aceasta înțeleasă greşit. Nu poți fi fericit după ce ai aflat că ai cancer. E normal să ai îngrijorări, tristeți, preocupări – acestea sunt  sunt stări adaptative. Există însă situații când acest distres tumoral poate fi disfuncțional – pacientul nu poate trece de ideea de catastrofă, este mereu anxios, disperat, depresiv. Acestea sunt emoții disfuncționale,  care blochează. E ca atunci când traversăm strada. Dacă nu am fi îngrijorați, nu ne-am uita în stânga şi în dreapta. Aceasta este  o îngrijorare bună pentru că ne păzeşte de un eventual pericol.  Dar, dacă această îngrijorare este prea mare, atunci nu mă va lăsa să trec strada. Ceea ce înseamnă că devine o îngrijorare exagerată, disfuncțională. E normal să te simți îngrijorat, temător, trist, să ai zile  zile în care să te întrebi: ”De ce eu ?” şi să plângi. E o întrebare la care nu există răspuns. Sau la care fiecare îşi găseşte propriul răspuns.

Prea multă protecție poate dăuna

Problema e când aceste emoții negative au o intensitate prea mare şi nu mă mai lasă să fiu funcțional. De multe ori, pacienţii, venind la tratament şi vorbind cu ceilalți bolnavi,  reuşesc să transforme  acest diagnostic din catastrofă în ceva neplăcut. Dar, familia rămâne tot la nivel de catastrofă şi dezvoltă o hiperprotecție față de pacient.  De exemplu, pacientul se află într-un stadiu avansat al bolii, îşi termină tratamentul şi apoi se află într-o perioadă liberă de boală. Timp în care tratamentul cel mai bun  este să revină la normalitate. Să meargă la muncă. Sau, dacă s-a pensionat, să facă acele lucruri care îl bucură. Adică,  dacă are o grădiniță, să lucreze acolo. Membrii familiei însă îi impun să nu facă nimic. Şi atunci el rămâne în rolul şi statutul de bolnav.  şi gândirea funcționează la fel. Apar sentimentele de inutilitate, de lipsă de sens:”Eu toată viața am să rămân aşa, sunt o povară pentru ceilalți!”. Şi de aici până la depresie, nu e mult.  De aceea trebui să ținem cont de calitatea vieții pacientului. E un alt concept cu care noi nu suntem obişnuiți. 

Până la urmă cine are o zi câştigată?

La recomandarea medicului multe familii vin la cabinet să programeze pacientul, dar o primă şedință este chiar cu cei din familie. Şi e normal să se întâmple aşa pentru că vorbim de un diagnostic greu de integrat în existența noastră. Suportul spiritual, emoțional, psihologic sunt toate foarte importante. încercăm să le prezentăm pacienților şi familiilor situația văzută şi din alt unghi. Poate că fiecare dintre noi avem o misiune în viața aceasta. Dacă se termină misiunea noastră, e suficient să-ți cadă un ghiveci în cap şi s-a terminat.  Răspunsul cel mai frecvent este:”Bine, dar dumneavoastră sunteți sănătoasă”!. Da e adevărat. Dar, dacă merg pe stradă şi mă loveşte o maşină, e posibil ca eu mâine să nu mai fiu.  Până la urmă cine are o zi câştigată? Important este  să foloseşti ziua respectivă. De cele mai multe ori în cazul acestei boli, pacienții uită să trăiască prezentul. De altfel, mulți dintre noi uităm să trăim prezentul. Iar omul bolnav  este foarte îngrijorat de ideea a ceea ce a fost şi a ceea ce a ajuns.  Nu suport ideea stadiului în care am ajuns: bolnav de cancer, indiferent de stadiul bolii. Pot să vă spun însă că chiar şi un bolnav în stadiu terminal poate fi de folos oricui prin modul de abordare al bolii, prin experiența avută. Eu am învățat extrem de mult de la pacienți. Fiecare întâlnire cu un pacient este o lecție de viață. Aşa cum şi ei la rândul lor sunt lecții de viață pentru ceilalți pacienți. Se ajută foarte mult unii pe alții.

Când pacientul cunoaşte adevărul, nu mai este speriat de ceea ce nu ştie

În comunicarea diagnosticului ajută foarte mult abordarea în care îi explici bolnavului ce se poate face pentru el. şi acum putem face foarte multe. Indiferent de stadiul în care este boala. Da,  acum putem face asta şi asta pentru a lupta cu boala. Acesta este adevărul legat de boala de care suferiți.  Atunci când pacientul cunoaşte adevărul, poate avea control, poate decide în cunoştință de cauză asupra ceea ce se poate face. şi nu mai este speriat de ceea ce nu ştie: necunoscutul legat tratamente, evoluția bolii.

Viitorul. Cine poate primi garanții că va fi bine peste 10 ani? Sau că va mai fi?

Acesta e adevărul de acum. Şi noi toată echipa medicală vom face tot ce se poate pentru a te ajuta. învățăm pacientul să gândească în termenii de acum. Şi trăind acum îți construieşti şi ziua de mâine. Bineînțeles că există tendința să se întrebe: dar cum o să fie peste zece ani?  Să încercăm să răspundem 100%  sincer la această întrebare: cine ne poate garanta cum sau dacă vom fi peste 10 ani? Indiferent că vorbim de persoane sănătoase sau de pacienți cu diferite afecțiuni. Eu dacă merg la medic acum îmi poate spune că sunt sănătos în momentul prezent. Dar când ies de pe uşa medicului, nu îmi mai  garantează nimeni că voi fi mereu sănătos. Din păcate, avem nevoie de garanții pe care de fapt nu ni le dă nimeni. Dacă am încerca să gândim în garanții prezente şi să ne construim prezentul ar fi mult mai uşor să gestionăm problemele. Pentru oricine. Uităm  foarte mult să trăim prezentul, cel care se construieşte acum.

Cel mai dificil este cu pacienții care au informații  greşite

E foarte important ca pacienții să înțeleagă:cancerul nu e o boală care trece de la sine. Şansele vin numai dacă urmezi un tratament. Din păcate, pacienții cei mai dificili sunt cei care au informații  greşite, eronate. Şi la orice le-ai spune există:”Da, dar...” Sunt persoane care au nişte scheme cognitive  foarte bine înrădăcinate care includ informații fără  bază ştiințifică. Sunt acele informații  prinse de colo şi de dincolo. Sau cei din familie influențează pacientul. A fost un caz, o pacientă mai în vârstă care trebuia să vină la monitorizare, la radiografii pulmonare. Familia a convins-o să nu mai vină:”Dacă te simți bine, de ce să te mai duci să te iradiezi?” Şi de fapt, lurcrurile nu stăteau bine. Medicul recomandă tratamentele şi investigațiile urmând nişte protocoale. Nu pentru că aşa vrea el. Dar în România  nu suntem obişnuiți cu autoritatea ştiințifică. Aceasta e o altă mare problemă. Unii pacienți vin cu cărți legate de tratamentele naturiste şi spun: ”Uitați,  scrie aici, rezultate bune în urma a  numeroase studii”. Când îi întreb unde sunt studiile, dacă le-au citit, se supără: dacă aşa scrie în carte ce mai contează dacă nu a văzut nimeni studiile?  Într-un final e vorba de viața lui şi el decide. Îi sfătuiesc pe pacienți să  discute cu medicul pe această temă. Dar mulți nu întreabă pentru că bănuiesc că nu li se va confirma ceea ce  vor ei  să audă”.

”Abia de când am fost diagnosticată,  am învățat să trăiesc cu adevărat”

Diagnosticul de cancer este o experiență grea pentru oricine. Cei care ies din experiența aceasta, ies învingători, mult mai bogați şi pregătiți pentru viață. Acum 20 de ani am lucrat la Liga de luptă contra cancerului. Veneau acolo paciente cu care mă mai întâlnesc şi azi.  Multe dintre ele mi-au spus:”Abia de când am fost diagnosticată,  am învățat să trăiesc cu adevărat”. După un astfel de eveniment, oamenii se redescoperă pe ei ca persoană, ca valoare, ca individ al acestei lumi cu un rol important. Fiecare din noi avem valoarea noastră, indiferent de ce suntem şi cum suntem. O astfel de experiență ne învață  să trăim, să mai lăsăm deoparte problemele mărunte. Şi să ne bucurăm de prezent”. 

Ziua Mondială de Luptă împotriva Cancerului la Sân

Societatea Americană de Cancer face următoarele recomandări pentru depistarea cancerului de sân la femeile asimptomatice: vârsta de 20-39 de ani: autoexaminare lunară a sânilor, examen clinic al sânului la fiecare 3 ani; vârsta de 40 de ani: autoexaminare lunară a sânilor, examen clinic al sânului, mamografie anuală. Dacă eşti o femeie în vârstă de 40 de ani sau mai mult este posibil sa ai nevoie de o mamografie. Societatea Americană de Cancer AARP, Liga Română de Cancer şi alte organizaţii medicale recomandă ca femeile în vârstă de peste 40 de ani să efectueze anual o mamografie.

 

 

 

 

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri