anunturi
grandchef
Bolta rece
Iasi Tv Life
TeleM
Impact FM regional

miercuri, 17.08.2022

Curentul latinist şi configurarea conştiinţei identitare româneşti moderne (V)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

În ultimul foileton al seriei, autorul sintetizează efectele acţiunii curentului latinist din Transilvania asupra configurării conştiinţei identitare româneşti, în special în chestiunile de fixare a normelor limbii literare şi ale ortografiei româneşti moderne.

Lansat de reprezentanţii Şcolii Ardelene, complexul ideologic pe care îl numim „latinism” a fost înglobat, într‑o modalitate complexă şi nuanţată, în ideologia militantă a generaţiei revoluţionare de la 1848. Contribuţia ardelenilor la schimbarea mentalităţilor în Principate a fost masivă. Şcolile, presa, nou întemeiatele universităţi din Iaşi şi Bucureşti, în cele din urmă Academia Română (1866) au fost la început dominate de ardeleni latinişti din generaţia a doua (Gh. Lazăr, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu Ilarian, Gavril Munteanu, Timotei Cipariu, I. Massim şi A.T. Laurian) sau de discipoli ai lor. Primul preşedinte ales al Academiei, Ion Heliade-Rădulescu, mentorul generaţiei de la 1830-1840, iniţiator al unei radicale reforme a limbii române literare prin Gramatica sa din 1828, adoptase în cele din urmă şi el ideile şi principiile latinismului etimologist promovat de ardeleni. Secondat de corifeii etimologişti Timotei Cipariu ca vicepreşedinte şi August Treboniu Laurian ca secretar, Heliade va contribui decisiv la impunerea etimologismului latinizant drept curent dominant în Academia Română. Acest fapt îşi va pune amprenta asupra proiectelor majore ale acestei instituţii: publicarea unui dicţionar‑tezaur, general şi normativ, al limbii române şi forjarea unei ortografii cu litere latine care să înlocuiască definitiv vechea grafie chirilică, încă în uz. Ideea romanităţii ca pivot al identităţii naţionale era atât de înrădăcinată în minţile oamenilor instruiţi, încât până şi Biserica Ortodoxă, ultimul bastion al tradiţiei chirilice, a început, după anii 1870, să tipărească toate cărţile de cult într‑o ortografie latină etimologizantă.

În ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea, latinismul militant şi inflexibil al Şcolii Ardelene îşi cântă totuşi „cântecul de lebădă”, apărând drept anacronic în ochii multor contemporani, în special al scriitorilor moldoveni şi munteni. Aceştia, între care trebuie menţionaţi Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi Alexandru Odobescu, preconizau impunerea în uzul literar (în fonetică, morfologie, lexic) a unor norme mai flexibile şi mai apropiate de limba populară, iar în privinţa ortografiei adoptarea unui sistem simplu, pe baze fonetice, nu etimologice. Faptul că un latinist „dur” ca August Treboniu Laurian îşi începe a sa Istorie a românilor cu ... războiul troian şi cu întemeierea Romei ca şi, odinioară, Samuil Micu, a declanşat nu puţine zâmbete şi persiflări. Dicţionarul limbii române (1871‑1876, în două volume), publicat sub auspiciile Academiei de acelaşi August Treboniu Laurian, împreună cu Ioan Massim, alcătuit pe principii etimologiste şi puriste, a fost violent acuzat de artificialitate, între altele şi pentru că slavismele, grecismele, turcismele, maghiarismele nu au fost cuprinse în corpul propriu‑zis al dicţionarului, ci într‑un glosar separat, cu recomandarea de a fi ocolite în vorbire!

Poziţiile critice la adresa latinismului au început să se exprime încă pe la jumătatea secolului al XIX‑lea. Ca reprezentant al unui naţionalism mai nuanţat, un Mihail Kogălniceanu (care intitula totuşi publicaţia pe care a întemeiat‑o Dacia literară!) respingea purismul latinizant, acuzând „romanomania” ardelenilor. Cel mai acerb critic al latiniştilor ardeleni a fost însă B.P. Hasdeu. Într‑un studiu din 1860, intitulat Perit‑au dacii?, celebrul lingvist şi filolog respingea punct cu punct aproape toate tezele istorico‑lingvistice ale latiniştilor. Fără să pună în discuţie romanitatea poporului român şi a limbii române, Hasdeu îi contrapune aportul „fondului autohton” al dacilor, care ar fi, după el, mult mai organic şi mai puternic în constituirea românităţii decât cel latin. Argumentate cu talent literar, ideile daciste ale lui Hasdeu au convins mulţi contemporani şi au încă adepţi degeneraţi şi în cohorta „dacopaţilor” de astăzi. În fond, aceste idei ale lui Hasdeu sunt însă şi nedrepte, şi puţin alături de realitatea istorică. Latinismul ardelenilor „s‑a bucurat” şi de „atenţia” satirică a marelui Caragiale, care ridiculizează moda latinomană a denumirilor de străzi (Strada Sapienţii, Strada Pacienţii, Strada Fidelităţii) şi de persoane. Nemuritorul Mariu Chicoş Rostogan este un veritabil prototip caricaturizat al înflăcăratului latinist ardelean. Preşedinte‑fondator al Societăţii „Românii Verzi”, „pedagogul de şcoală nouă” preconizează în Art. 46 din Statutele Societăţii că „membrele societăţii sunt datoare a‑şi boteza copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc.” Ironia soartei face ca însuşi Titu Liviu Maiorescu să fie botezat cu nume latineşti „strămoşeşti” de tatăl lui, profesorul Ioan Maiorescu, cel care îşi schimbase numele ţărănesc Trifu în Maiorescu, pentru a sublinia legătura de rudenie cu Petru Maior. Ca o reacţie de apărare faţă de politica agresivă de maghiarizare a românilor, promovată de guvernul de la Budapesta („legea Apponyi”), în Transilvania o mare parte dintre intelectuali îşi botezau copiii cu nume latineşti, care nu puteau fi maghiarizate precum numele de botez creştineşti (Ştefan devenea Iştvan, Dumitru devenea Demeter etc.). Isidor Blaga, preot ortodox, a dat astfel de nume latineşti tuturor copiilor săi: Letiţia, Liviu, Lionel, Longin, Liciniu şi Lucian.

Critica cea mai eficientă a latinismului a venit însă din partea lui Titu Maiorescu, întemeietorul (în 1863) şi conducătorul spiritual al societăţii culturale „Junimea”, societate care a jucat un rol extrem de important în modernizarea societăţii româneşti. De pe poziţii ideologice conservativ‑liberale şi naţionale, Maiorescu a practicat o critică radicală şi consecventă a diferitelor paliere ale vieţii politico‑sociale şi culturale ale României vremii. Afirmarea adevărului istoric a fost pentru Maiorescu un principiu care trebuia să prevaleze asupra celui al „interesului naţional”. În cunoscutul său studiu publicat în 1868 În contra direcţiei de astăzi în cultura română, Maiorescu efectuează o critică radicală atât a trecutului fanariot şi pre‑fanariot (calificat drept epocă de „barbarie orientală”), cât şi a exagerărilor naţionaliste de tot felul, afirmând că „zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul”. În studiul Contra şcoalei Barnuţiu, publicat în acelaşi an, tânărul Maiorescu (descendent al lui Petru Maior şi educat în familie în spirit latinist!) combate, între altele, părerea ardeleanului S. Bărnuţiu, profesor de drept la Universitatea din Iaşi, potrivit căruia instituţiile româneşti ar fi (şi ar trebui să rămână) pur romane. Acceptând ca de la sine înţeleasă necesitatea grafiei latine, Maiorescu argumentează cu succes împotriva principiului etimologizant, propunând ca ortografia românească să se fundamenteze pe ceea ce el numea principiul raţionalităţii, care, în esenţă, înseamnă, cum am spune astăzi, principiul fonematic, exact acela care a fost acceptat în cele din urmă de societatea românească. Aceste idei privitoare la o ortografie „raţională“ au fost sintetizate de mentorul Junimii într‑un proiect de reformă a ortografiei adoptat de Academie în anul 1904. În principiu, ortografia propusă de Maiorescu este cea pe care o folosim şi astăzi.

Critica pe care Maiorescu a adresat‑o curentului latinist marchează un moment istoric în care, la sfârşitul secolului al XIX‑lea, curentul latinist îşi pierduse forţa de atracţie şi eficienţa ideologică, nu înainte de a fi lăsat urme adânci şi indelebile în mentalul românesc. Cu toate exagerările şi excesele produse în timp, se poate aprecia că îndelungata dezbatere pe care curentul latinist a provocat‑o şi întreţinut‑o în opinia publică românească pe parcursul întregului secol al XIX‑lea şi‑a lăsat amprenta pe de o parte în autodefinirea culturii române moderne şi, pe de altă parte, în configurarea specificului limbii române literare moderne, o variantă istorică a limbii naţionale profund marcată de fenomenul „re‑romanizării” sau al „re‑latinizării” în lexic şi în structura sintactică. Analiza acestui fenomen reprezintă însă o problemă în sine, pe care îmi propun să o dezbat cu altă ocazie.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Rivalităţi globale (II)

Lucian DÎRDALA

Rivalităţi globale (II)

Este mult mai greu să articulezi, astăzi, o doctrină a îngrădirii, când ţintele ei sunt regimuri cu care nu demult Occidentul stătea - iar în anumite domenii, încă mai stă - la aceeaşi masă, tratându-le drept actori legitimi.

opinii

Provincialismul trufaş al capitalei

Florin CÎNTIC

Provincialismul trufaş al capitalei

Într-una dintre postările sale educative de pe FB, Dan Alexe sublinia că toţi avem accent şi că cel valah, „dă Bucureshti”, e unul dintre cele mai caraghioase, graiul obişnuit al respectivilor aborigeni fiind şi plin de greşeli de acord. Căci a fi provincial nu e o chestiune de plasare geografică, ci de educaţie, nu?

Caua şi politicaua

Radu PĂRPĂUȚĂ

Caua şi politicaua

Jivină fantastică caua/ e rudă cu bau-baua/ şi politicaua:/ sperie copiii: ai!/ fac pipi în pat: vai!/ Şi vrabia-i pui,/ dar dracul ştie de când îi,/ zice o zicală/ naţională./ 

Valori, performanţe, creativitate (I): Alexandra Dăriescu

Alex VASILIU

Valori, performanţe, creativitate (I): Alexandra Dăriescu

Siguranţă, sensibilitate, putere de adaptare, vecinătate netulburată a maturităţii. Sunt impresiile stabile de care am avut parte la primele audiţii ale pianistei Alexandra Dăriescu.

pulspulspuls

Sângele de frate - Care-i treaba cu Muraru şi murăturile lui despre rotaţie?

Sângele de frate - Care-i treaba cu Muraru şi murăturile lui despre rotaţie?

Multă lume ne-a tot întrebat în ultimele zile cum se face de declaraţiile liderului liberal de la Iaşi, dipotatul Muraru, legate de rotaţia premierilor între PSD şi PNL, au fost aşa de preluate şi mediatizate de tătă presa naţională, asta în timp ce până atunci dipotatul şi-n limbă dacă stătea nu relata nimeni nimicuţa despre el. 

Caricatura zilei

Ambulanța

Editia PDF

Bancul zilei

Un sofer de TIR opreste la un popas, comanda un sandwich, o cafea si o placinta. Intra trei motociclisti rai, unul îi man&ac (...)

Linkuri sponsorizate

Parteneri

Alte publicatii

    Fotografia zilei

    Intrebarea zilei

    Implementarea benzii unice pentru mijloacele de transport în comun pe toată lungimea șoselei Nicolina, o apreciați ca fiind benefică fluidizării traficului din zonă?

    vezi raspunsuri

    Copyright 2006-2020 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.