
În urmă cu 20 ani, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1 noiembrie 1993), Curtea de Conturi Europeană (CCE) devenea o instituţie comunitară de sine stătătoare.
Acest fapt îi asigura independenţa şi autoritatea faţă de celelalte instituţii europene, lucru extrem de important pentru realizarea misiunii acesteia. Reprezentând de fapt ”instituţia Uniunii Europene instituită prin Tratatul UE cu scopul de a efectua auditul finanţelor UE”, misiunea actuală a CCE este ”să contribuie la îmbunătăţirea gestiunii financiare a UE şi să promoveze asumarea responsabilităţii şi transparenţa, având rol de gardian independent al intereselor financiare ale cetăţenilor Uniunii”. Susţinerea financiară din partea UE este una apreciabilă, bugetul CCE pentru 2013 cifrându-se la aproximativ 20 mil. euro, în timp ce schema de personal cuprinde 887 de posturi de funcţionari permanenţi şi agenţi temporari. Principalele ”produse finite” realizate de cei aproape 900 salariaţi le reprezintă rapoartele anuale, cele speciale şi avizele cu privire la proiectele legislative cu impact asupra gestiunii financiare, precum şi declaraţii şi documente de poziţie. Toate acestea la un loc, pentru anul 2012, totalizează 87 documente. Forţând exprimarea în termenii productivităţii, ar rezulta că un asemenea document se realizează – în medie – prin contribuţia a 10 salariaţi ai CCE. Totuşi, trebuie făcută distincţia între cele două categorii de rapoarte. Cele anuale prezintă în principal rezultatele auditurilor financiare şi de conformitate realizate de Curte cu privire la bugetul UE şi fondurile europene de dezvoltare (FED). În schimb, rapoartele speciale vizează performanţa şi reflectă rezultatele auditurilor tematice în legătură cu domenii bugetare specifice sau având diverse teme privind gestiunea. Deşi Raportul de activitate al CCE pentru anul precedent, publicat recent (http://eca.europa.eu/portal/page/portal/publications/AnnualActivityReports), menţionează că ”per ansamblu, Curtea a obţinut rezultate bune în implementarea strategiei sale 2009-2012”, nu lipsesc nici laturile critice. Ceea ce remarcăm este că acestea privesc tocmai zonele-cheie ale auditului public extern, dată fiind importanţa acceptării recomandărilor de către entităţile auditate şi implementarea lor (ştiindu-se că auditul nu presupune coerciţie/sancţiuni – ca în cazul controlului financiar clasic, ci doar consilierea managementului). Astfel, statisticile CE arată că, până la sfârşitul lui 2012, fuseseră implementate numai 63% din cele aproape 500 de recomandări emise în perioada 2009-2012. Pe de altă parte, amploarea şi complexitatea unora dintre acestea presupun durate îndelungate până la momentul implementării totale. De exemplu, dacă un procent (foarte) bun (98%) dintre măsurile propuse pentru remediere/recomandări este acceptat la finele misiunilor de audit, implementarea integrală durează patru ani – în cazul a 76% dintre recomandări. Din raportul sus menţionat aflăm că doar cca. jumătate din recomandările emise în 2011 au fost implementate până la momentul elaborării acestuia. Dar să nu punem punct discuţiei pe această temă fără a reţine că este important şi ce opinie au consultanţii externi independenţi chemaţi să analizeze conţinutul şi modul de prezentare ale rapoartelor CCE. Cu certitudine, aprecierile acestora sunt mai demne de luat în considerare decât cele regăsite în cazul feed-back-ului oferit de entităţile auditate cu privire la calitatea şi impactul auditurilor realizate, care au considerat că auditurile Curţii au un nivel „bun” (cca. 4, pe scara cu cinci trepte). Analizând opt rapoarte reprezentative elaborate în anul precedent, consultanţii externi independenţi au evaluat calitatea mai multor aspecte ale acestora, pe o scară de la 1 la 4 (1 – „deficienţe semnificative”, 4 – „nivel înalt de calitate”). Odată fiind pus pe masă dosarul evaluării lor, rezultatul final – în opinia unora – a fost unul menit să trezească la realitate; cu indulgenţă, acesta abia s-a apropiat de nivelul 3 – ”acceptabil”.
Publicitate și alte recomandări video