Curtenii lui Trump și „blatul” Europei (I)

Administrația Trump este confruntată cu un serios scandal vizând breșe de securitate în comunicarea între lideri de rang înalt, după ce Jeffrey Goldberg, redactorul-șef al publicației The Atlantic, a fost inclus din greșeală într-un grup ce comunica pe aplicația criptată Signal, în pregătirea loviturilor aeriene împotriva milițiilor Houthi din Yemen. Articolul lui Goldberg poate fi consultat aici, iar relatări ample au apărut în presa internațională, inclusiv în cea românească.

Nu se va insista aici asupra detaliilor consultărilor între înalții oficiali, între care consilierul pentru securitatea națională Michael Waltz (inițiatorul grupului și cel care l-a invitat din greșeală pe Goldberg), vicepreședintele J.D. Vance, secretarul de Stat Marco Rubio, secretarul Apărării Pete Hegseth, reprezentanți ai altor instituții importante, nici asupra elementelor ce sugerează o încălcare a legii – se știe că Donald Trump a atacat-o intens în campania din 2016 pe Hillary Clinton pentru că folosise un server de email privat în comunicarea oficială, în calitate de secretar de Stat. Ambele subiecte ar merita detaliate separat pentru cititorii interesați în mod special de politica americană și, foarte probabil, mass-media le va oferi asemenea analize. Ceea ce ne interesează aici este atitudinea generală față de Europa, la vârful administrației Trump, așa cum reiese ea mai ales din replicile lui J.D. Vance – foarte posibil, viitor lider al mișcării MAGA – și Pete Hegseth, cel care avea să posteze pe grup planurile loviturilor.

Astfel, după ce Waltz a afirmat că SUA este singura capabilă să redeschidă traficul normal prin Canalul Suez, afectat de loviturile milițiilor Houthi, și că Europa – principala beneficiară a eventualei deblocări – va trebui să achite o parte din nota de plată, a venit replica lui Vance, care se declară sceptic în privința operațiunii și scrie: „Pur și simplu detest să achităm nota de plată a europenilor”. Hegseth îi răspunde: „Împărtășesc disprețul Dvs. față de blatul europenilor […]”, iar linia generală pare a fi aceea că Europa va trebui să-și plătească „nota”.

Ajungem astfel la cea mai mare dintre problemele ce otrăvesc relația dintre administrația Trump și partenerii săi nord-atlantici: acuzațiile de blat în materie de securitate. Date fiind valorile și stilul lui Donald Trump, nu este exclus ca (aproape) la fel de importantă să fie cea personală: știe că este detestat de mulți dintre omologii săi și, în consecință, îi detestă la rândul său. Dar chestiunea coparticipării Europei la eforturile SUA de a gestiona ordinea internațională, inclusiv asumându-și o cotă mai mare din finanțarea propriei apărări, pare a fi absolut esențială pentru administrația actuală și, de altfel, nu este un subiect nou: el a însoțit încă din 2015 ascensiunea politică a lui Trump și s-a acutizat în timpul campaniei de anul trecut. Are legătură, desigur, și cu dosarul agresiunii ruse în Ucraina, fundamentând o opoziție crescândă față de asistența pentru Kiev în rândul Partidului Republican, și cu abordarea mai generală față de securitatea pe continentul european.

Există și informații diverse și disparate privind poziții exprimate de-a lungul anilor de Donald Trump, în sensul că ar aștepta din partea Europei (ne referim în primul rând la UE și Regatul Unit) un sprijin necondiționat și aproape automat pentru politica sa externă. De asemenea, dacă vorbim de competiția economică și comercială, președintele Trump și-ar dori ca europenii să renunțe la ambițiile de afirmare ca actor autonom și să urmeze îndeaproape leadershipul SUA, fără a o concura. În fine, este evident că actualul președinte american este enervat de vocabularul UE, axat pe principii și norme internaționale, chiar dacă ele sunt frecvent paravanul în spatele căruia se face o politică de putere (atât cât mai pot europenii să practice acest joc, în arena globală).

În fine, un alt aspect important – legat de cele menționate mai sus, dar distinct – este impulsul lui Donald Trump de a reda Statelor Unite acea autonomie de-a dreptul mitică pentru exponenții MAGA, cea cultivată de numeroși președinți din secolul al XIX-lea și care se traducea prin refuzul „angrenării” în hățișul de interese și conflicte ce afecta Europa acelor vremuri. Reformulată în termeni contemporani și adaptată la condiția SUA de superputere unică, dar aflată în declin relativ de putere (în primul rând față de China), această tendință se manifestă prin dorința de a elimina cât mai multe dintre angajamentele față de parteneri, mai ales pe acelea care ar putea duce la intrarea SUA în conflicte – la limită, chiar în războaie – pe care nu și le dorește. Evident că aici intră în discuție și angajamentul conținut în articolul 5 al tratatului fondator al NATO, un angajament care, oricum, nu este chiar atât de automat pe cât își închipuie și își doresc unii dintre noi, est-europenii. Ar trebui să ținem cont de faptul că anii de vârf ai descurajării nucleare au trecut și că ar fi o greșeală să mai translăm automatismul „balanței terorii” înspre articolul 5 al tratatului, în contextul actualei configurații de pe continent și al noilor relații între marile puteri globale.

Publicitate și alte recomandări video