Cuvinte vechi, cuvinte noi

Fără ele, am fi mult mai sărăci, lipsiți nu numai de duh, dar și de darul înțelegerii umane. Strălucirea lor tainică, simțită în anumite momente de iscodire și de respirație lăuntrică, mai mult inconștientă, decât conștientă, aruncă nostalgice raze de lumină dinlăuntrul memoriei noastre crepusculare, aducând la suprafață amintiri și lucruri uitate, cufundate într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, ce ne animă deseori simțurile.

Un astfel de cuvânt e chiar substantivul „iscodire” pe care-l l-am folosit în paragraful de mai sus. Cuvântul e aproape ieșit din uz.

Nu-l putem folosi nici în poezie, nici în proză fără a ne asuma riscul scrierii unui text cu un iz ușor prăfuit. Îl evităm aproape din instinct, căci nu dorim ca limbajul nostru actual să fie afectat de prețiozitate sau de luciul fals al arhaismelor. Dar dacă ne aplecăm ceva mai mult asupra lui, vom descoperi deodată că acest cuvânt ce pare uzat își recapătă vioiciunea și savoarea de altădată, începând să prindă parcă o nouă viață.

Asta se întâmplă, de pildă, atunci când îl citim pe Sadoveanu (foto). La început ne deranjează tonul molcom, desprins parcă dintr-un alt timp. Ne deranjează și mulțimea de arhaisme. După un timp, însă, arhaismele acestea capătă o nouă viață și o nouă strălucire. Citind, începem să prindem gustul tainic al slovelor sadoveniene. La mijlocul lecturii, se produce un adevărat miraj. Ne cufundăm cu totul în atmosfera povestirilor sau a romanelor sale și începem să trăim acolo.

Dar și proza avangardistă a lui Urmuz conține multe arhaisme. Trecem peste ele cu ușurință, le percepem nu ca pe niște cuvinte vechi, aproape ieșite din uz, ci ca pe niște cuvinte noi, ce vin dintr-un viitor la fel de percutant precum un compresor pornit într-o catedrală suspendată în vid, unde sunetele stridente capătă reverberații noi.

Desigur, epoca globalistă, epoca informațională în care viețuim ne împiedică să scriem folosind limba veche și înțeleaptă a cronicarilor. Nu mai putem scrie nici ca Sadoveanu, și nici nu-l putem imita pe Creangă. De altfel, Creangă e inimitabil. În ciuda regionalismelor și a cuvintelor oacheșe, fraza lui continuă să curgă mereu vie. Citindu-l, apelăm deseori la dicționar, dar îi simțim sufletul respirând în fiecare frază. Nu-l putem imita nici măcar pe Mateiu Caragiale. Ne putem apropia cumva de el, încercând să refacem atmosfera cufundată într-un mister apus al unei alte epoci. Ștefan Agopian a avut această tentativă în Manualul întâmplărilor. Și din ea s-a născut o mică bijuterie literară, o combinație între lumea lui Nicolae Filimon și Mateiu Caragiale, trecute prin scrisorile savuroase ale lui Ghica și punctate cu sarea și piperul abstracțiunilor halucinatorii ale lui Ion Barbu, din care nu lipsește, desigur, nici umorul lui Urmuz.

Cuvintele ieșite din uz ale unei limbi seamănă cu o corabie de mărfuri, plină de tot felul de cufere și cufărașe, dar și de amfore umplute cu vin și mirodenii, scufundată în apele adânci ale unui ocean. Nu oricine poate ajunge la aceste tainice comori și nu oricine le poate aduce la suprafață fără a le deteriora, căci, în contact cu aerul, ele se prefac în praf și pulbere.

Cuvintele vechi reprezintă o comoară vie pentru colecționari, dar și pentru degustătorii de esențe, care le pot savura gustul și mirosul, refăcând în memoria lor afectivă imagini și întâmplările petrecute în alte veacuri.

Un astfel de degustător a fost Arghezi. Un altul – Ion Barbu. Iar în vremurile noastre, Nichita Stănescu. Pesemne că i-au plăcut și lui atât de mult cuvintele vechi, încât le-a folosit cu multă parcimonie. Mai bine zis, dacă stăm să ne gândim mai bine, le-a evitat, știind prea bine că el nu va putea să le redea decât o mică parte din vechea lor strălucire. Dar asta nu înseamnă că nu le-a iubit.

În afară de aceasta, folosind un subterfugiu, Nichita Stănescu a devenit un colecționar nu de cuvinte, ci de monede grecești și romane, unele având scrijelite semne ciudate pe ele. Cineva mi-a spus că poetul era atât de obsedat de ele, încât acestea îi apăreau deseori și în vis, iar atunci când se ducea încă buimac de somn la vitrină, vedea cum denarii săi, iradiind o ciudată lumină, se transformă în cuvinte.

Pătruns de acest vis revelator, plin de generozitate, dar și cu strângere de inimă, poetul îi dăruia primului venit moneda sa cea mai prețioasă, nu ca s-o păstreze, ci ca s-o înmulțească prin intermediul gândului și-a inimii.

*

După sărbătorile de iarnă, în casa noastră domnește o atmosferă oblomoviană. Jos, la bucătărie, într-un coșuleț destul de cochet, dăruit de Larissa, doarme Mașa. Pe hol, întins pe o parte, Celsius. Câinii s-au obișnuit atât de mult să stea în casă, că acum refuză să mai iasă afară. Mașa doarme covrig, dacă o deranjezi, scoate un geamăt ușor și își vâră și mai mult botul între labe. Din pricina faptului că doarme toată ziua și toată noaptea, aproape că s-a dezvățat să meargă. Celsius latră prin somn, tresare, apoi se liniștește din nou. Totuși el se mai trezește de două ori pe zi și fuge să latre aiurea la poartă. Celsius e un câine frumos. E un fel de Border Collie maidanez care ne-a fost strecurat în urmă cu 7 ani, într-un miez de noapte de februarie geros, afară erau minus 14 grade Celsius, pe sub poartă. Era un ghemotoc de blană, pe jumătate înghețat, cu un ochi ce supura. Larissa l-a oblojit, l-a vaccinat și despăducheat, apoi i-a pus numele de Celsius. A crescut o frumusețe de câine. Sensibil, dar fricos. Se teme de pocnitori, de fulgere și de sirene. De Crăciun și de An nou l-am ținut mai mult în casă. Nici nu se putea altfel. Mașa e parșivă. Dar inimoasă și ea. Când vin spre casă, mă simte de departe, își ridică botul roșcat din coșuleț și scoate un scâncet.

Atmosfera casei noastre păstrează ceva din farmecul scenelor de vânătoare pictate de Bruegel de la curțile flamande. Câinii noștri nu vânează, nici nu ar avea unde, păzesc, totuși, curtea, latră la trecători și la mașini; în rest, cel puțin în sezonul rece, dorm, dorm și visează că aleargă după prepelițe, fazani și rațe sălbatice. Sau visează că aleargă după oi, ca să le bage în țarc. Dorm alături de pisici, cu care au legat o prietenie strânsă.

Sus, chiar în dormitorul nostru dorm pisicile, frumos aliniate pe plapumă, în poziții pe cât de delicate, pe atât de neverosimile. Sunt opt. Vă voi povesti altădată despre fiecare din ele. Căci fiecare posedă un alt mieunat și o personalitate cu totul și cu totul distinctă. Fiecare pisică are tabieturile, manierele și deprinderile sale. Ele constituie cumva un tot rotund, dar acest tot e alcătuit din cel puțin opt, dacă nu mai multe, ghemotoace. Căci, cum să vă spun, sunt zile, și mai cu seamă nopți, când personalitatea pisicilor se dedublează. Atunci vezi că în interiorul pisicii tale pe care ai impresia că o cunoști bine apare o pisică cu totul și cu totul necunoscută, iar în interiorul acesteia iarăși o altă pisică. Și tot așa mai departe. Persanul Iari, de pildă. E un adevărat poet. Omar Khayyam din cap până-n picioare. De o gingășie rară. Dacă l-ai pune să scrie versete, ar scrie versete, ba chiar ți le-ar și toarce la ureche. Când îl strig în curte, vine de oriunde și mi se cațără pe umăr. Dar n-am să vă vorbesc acum despre Iari. N-am să vă vorbesc nici despre prințul Igor și nici despre prințesa Tina, ambii albi, angora turcească. N-am să vă vorbesc nici despre Afina, al cărei tată e campion, iar mama are și ea o nobilă descendență. Afina e Maine Coone, și are origini transnistrene. O frumusețe de pisică. N-am să vă vorbesc nici despre celelalte trei. Deși sunt conștient că le fac o mare nedreptate.

Vreau să vă vorbesc doar despre somnolența în care zace, între anumite ore, casa noastră. După cum v-am spus, pisicile dorm, nu mai încapi în pat de ele. Sunt sufletul Cristinei. Un suflet cald ce se revarsă peste tot locul. Sub vraja acestei moleșeli cădem nu numai noi, ci și cearșafurile, perdelele, covoarele, dulapurile, hainele, ceștile de cafea, vesela, parchetul și toate lucrurile ce se află în casă. E ca în Oblomov sau în Walt Disney. Toate lucrurile sforăie și cască. Chiar și lingurile și furculițele aflate în mașina de spălat. Cască și mașina de spălat. Cască și frigiderul. Și aspiratorul. Cască și ibricul, și ceainicul. Cască și aragazul. Cască și scaunele. Cască și masa și, odată cu ea, toți pantofii din dulap. E un căscat enorm, o somnolență molipsitoare, o moleșeală dulce ce vine din lăuntrul nostru și cuprinde încetul cu încetul tot cosmosul din noi și din afara noastră. Ne aflăm sub vraja pisicilor și a somnului.

*

Poezia lui George Bacovia, ca de altfel și poeziile alor mari poeți ai secolului douăzeci, din când în când răzbate la suprafață, scuturându-se de praful vremurilor așternut peste ea. Ea vibrează în prezent, la fel de tulburător ca și atunci când a fost scrisă.

Vă propun să recitim împreună poezia Amurg, scrisă în 1914, la București, pe Terasa Oteleșanu, la începutul Primului Război Mondial, și publicată mai târziu, abia în 1930, cu puțin înainte de izbucnirea crizei economice mondiale, ce au zguduit din temelii lumea capitalului: „Trec burgheze colorate/ În cupeuri de cristal -/E o veșnică plimbare,
Vălmășag milionar…//Şi pe publice terase/Plâng viori sentimental…/E parfum, bomboane
Şi desfrâu de lupanar…//… Dar notează-n cartea vremii/ Filosoful proletar:/Greve, sânge, nebunie,/Foame,/ Plânset mondial…/ Pe când lasă-amurgul flăcări/Pe-un final ce se anunță
Pe-un decor miliardar…”

Poezia se potrivește ca o mănușă vremurilor pe care le trăim. Trebuie să schimbăm sau să mai adăugăm niște cuvinte, cum ar fi „pandemie”, „restricții”, „amprentă de carbon”, „consecințe” etc. etc. În rest, în Amurg-ul bacovian avem de toate, și greve, și sânge, și nebunie și desfrâu, da, desfrâu miliardar.

 Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video