D-ale politichiei valuri

Ajuns pe pod, generalul își smulse epoleții și-i aruncară în râu. Aruncă și insignele și toate decorațiile ce-i împodobeau pieptul. Soldații îi urmară exemplul, își scoaseră chipiurile și făcură la fel, după care, deznodându-și șireturile, își scoaseră bocancii, și lepădându-și încălțările în apele tulburi ale râului, porniră desculți spre linia frontului, unde bubuiau tunurile și huruiau tancurile.

Rămas pe pod, generalul, privind melancolic apa în valurile căreia se ondulau legănându-se epoleții săi, dar și chipiurile și bocancii soldaților, murmură: „Naiba știe ce fel de apă mai e și asta, își spuse el, slobozind rotocoale de fum peste parapetul podului. Și naiba mai știe ce fel de râu e ăsta, care în loc să tragă lucrurile la fund, le scoate din adâncurile veacurilor la suprafață… Iată, tot trecutul meu se clatină pe valuri. Marșurile îndelungi străbătute pe drumuri pline de noroaie, și cele străbătute prin deșert, răgetele leilor și sunetele pe care le scot cămilele însetate, deciziile luate pe muchie de cuțit, micile lașități, și marile orgolii, bătăliile câștigate și bătăliile pierdute, soldații morți și cei rămași încă vii, gloanțele, steagurile, grenadele și ceasurile neexplodate, toate plutesc aici cu burta în sus… Nu m-ar mira ca la un moment dat să văd plutind pe valuri și tricornul, ba chiar și mantia lui Napoeon…”

„Mă gândeam, mai adăugă generalul, privind în gol și frământându-și mintea, să mă arunc în valuri și să mă înec din disperare de cauză, dar văd că în războiul ăsta nu e nici un chip să mori, pentru că nu numai viața, dar și moartea au devenit o farsă. Visam și eu să plutesc cu burta în sus pe valuri, cu chipiul colcăind de pești și decorațiile strălucind pe fiecare val, urmat de batalioanele înecate de soldați, mă tem însă că moartea mea nu va fi posibilă, atâta timp cât nu mi-am putut duce misiunea, de-a scufunda totul în derizoriu, atât viața, cât și moartea…”

Într-o intervenție la unul din posturile de televiziune unde are acces nelimitat, Victor-Viorel Ponta, față de care am anumite rezerve, a făcut o analiză destul de pertinentă asupra situației politice actuale, spunând, printre altele, că Occidentul împreună cu Statele Unite, prin politicile aplicate în ultima perioadă, în loc să dezbine nu au făcut decât să unească într-un singur bloc Rusia și China. Fapt care, ținând cont și de declarațiile ministrului de Externe chinez în timpul și după vizita omologului său rus la Beijing, devine tot mai evident. China e o putere prea mare pentru a nu deveni un pericol și o țintă pentru Occident și SUA. China știe cu siguranță că dacă Rusia va fi înfrântă – ceea ce-i posibil – SUA va uza de toată influența sa și de tot arsenalul militar pentru a pune China la pământ. De aceea, chiar dacă între Rusia și China există dispute vechi, inclusiv revendicări teritoriale, China va ajuta Rusia din ce în ce mai mult, la început din umbră, apoi pe față, ca aceasta să nu fie înfrântă, ci doar slăbită militar și economic. Nu ne-ar mira ca la un moment dat, în cazul în care conflictul se va extinde, să trimită ea sau unul din aliații săi, cum ar fi Coreea de Nord, trupe pe front. Între o Rusie agresivă și o Chină în aparență pasivă, Europa va trebui să opteze pentru răul cel mai mic, și să încerce să facă tot posibilul să anihileze această alianță îngrozitoare, altfel o invazie ruso-mongolă va deveni nu numai posibilă, ci și iminentă. Sigur că nici soarta Rusiei nu va fi prea veselă. Căci Rusia va deveni o colonie asiatică, fapt care s-a mai petrecut în istorie, în perioada dominației mongole.

Fostul premier și președinte al PSD, Victor Ponta, dincolo de palavrageala și lăudăroșenia sa, dacă știi să dai pleava la o parte, spune lucruri interesante.

Făcând o analiză a evenimentelor ce au marcat anul 2023, Victor Ponta a făcut și câteva previziuni, nu tocmai optimiste. Mai pe scurt, domnia sa și-a accentuat punctul de vedere, precizând că presiunile politice și economice exercitate atât de SUA, cât și de UE au avut ca efect o apropiere politică și militară între Rusia și China. Tot ca un efect al acestor politici, India a devenit cel mai mare importator de petrol și gaze din Rusia și unul din cei mai importanți exportatori de produse petroliere de pe mapamond. Un alt efect al acelorași politici: s-a creat o unitate fără precedent în lumea musulmană, care devine din ce în ce mai ostilă politicii americane și occidentale.

În privința viitorului, Victor Ponta se arăta a fi destul de sceptic. După opinia sa, lipsa de leadership își pune din ce în ce mai mult amprenta asupra politicilor țărilor civilizate. Victor Ponta a dat de înțeles că Occidentul se află într-o criză, din care va ieși extrem de slăbit. Și dacă în privința Americii, fostul premier mai avea niște speranțe, în privința Europei speranțele domniei sale se apropiau de cifra zero. Europa, a lăsat să se înțeleagă Victor Ponta, trece printr-o perioadă de paralizie, în care aproape că nu se pot lua decizii. Și cum se întâmplă asta? Se întâmplă foarte simplu, a spus Ponta. Iată ce mi-a spus un prieten care cunoaște modul de luare a deciziilor UE din interior, a precizat el. Liderii europeni se întâlnesc periodic, se așază la masă și discută. Discuțiile sunt purtate mult după miezul nopții. De obicei, ele se învârt în jurul unor virgule sau puncte ce trebuie să fie puse într-un anumit paragraf dintr-o rezoluție comună. Uneori îi prinde ora 3 sau 4 dimineața tot acolo. Până la urmă găsesc locul unde ar trebui să pună virgula sau punctul. Atunci, își iau rămas bun unii de alții și părăsesc sala de consiliu. Nu iau nici o decizii. Totul rămâne suspendat în aer. Cam asta se întâmplă acolo la nivelul cel mai înalt. Prin urmare, ținând cont de modul cum se desfășoară lucrurile, nu are rost să-ți faci speranțe deșarte. Mai bine zis, în epoca în care trăim, tocmai din pricina mediocrității și a orbirii liderilor ce ne conduc, nu există aproape nici o portiță de scăpare din situația infernală spre care alunecăm din ce în ce mai mult în fiecare zi.

*

Se spune că Dante, rătăcind printr-o pădure de unde voia să rupă o ramură de bun augur pentru sărbătoarea Floriilor, din pricina neatenției s-a trezit dintr-o dată într-un loc primejdios, înconjurat de o panteră, de un leu și de o lupoaică. Atunci, în timp ce spiritul său era cuprins de spaimă, i-a venit în ajutor o umbră venită din lumea morților: era spectrul poetului Virgiliu, care i-a spus că singura posibilitate de ieșire din pădure era să treacă prin infern. Virgiliu îl va conduce pe Dante prin acest loc marcat de suferință. Intrând pe poarta infernului, Dante a văzut deasupra o tăbliță pe care scria: „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați”.

Se pare că o astfel de inscripție ar trebui atârnată pentru sufletele care speră și cele care vin. Căci, tocmai din pricina lipsei de viziune și de credință a celor care ne conduc, lumea noastră seamănă din ce în ce mai mult, din mai toate punctele de vedere, cu un infern.

*

Până la căderea Cortinei de Fier și încă o perioadă de timp, destul de scurtă din punct de vedere istoric, lungă din punct de vedere existențial, plină de nesiguranță și de neîmpliniri, lumea occidentală a avut lideri puternici. Ei s-au numit Ronald Reagan, George Bush, Margaret Thatcher, Helmut Kohl, poate, într-o oarecare măsură, și François Mitterrand, la care ar trebui să mai adăugăm și numele papei Ioan Paul al II-lea, lideri care au jucat un rol esențial în destrămarea comunismului și prăbușirea URSS-ului. După această epocă glorioasă, încet-încet lumea occidentală s-a aplatizat, intrând în inerție. Printre puținii șefi de state care au avut autoritate și au făcut față noilor provocări, ținând lumea occidentală într-un echilibru, ce-i drept, fragil, a fost Angela Merkel. După plecare ei, Occidentul a luat-o la vale, și aceasta fiindcă liderii care au venit la putere se comportă ca un grup compact, lipsit de individualități și de liberul arbitru, aliniindu-se unor principii și cauze de cele mai multe ori străine intereselor popoarelor lor. Orizontul lor de așteptare e unul limitat, iar reacțiile lor mai mult decât previzibile, de aici și impresia de manipulare, de faptul că se comportă ca niște marionete ce răspund la comenzile venite de-afară. Menirea unor astfel de lideri, mediocri în esența lor, nu e de a dărâma niște ziduri, ci de a le construi la loc, cu toate consecințele de rigoare și tot marasmul economic, politic și social suportat de marea masă a populației.

*

Oare cum ar trebui să reacționăm la știrea legată de faptul că datoria SUA crește exponențial în fiecare zi, atingând în prezent o cifră atât de alarmantă, încât, se prognozează că în curând statul american va plăti o sumă mai mare pentru dobânzile achitării datoriei sale decât sumele alocate apărării? Ar trebui să ne bucurăm sau să ne întristăm? Să ne bucurăm că ținând cont de această stare de lucruri ar fi normal ca toate cheltuielile legate de înarmare ar trebui să scadă, și dacă acestea scad în America, nici celelalte state, cu excepțiile de rigoare, nu le vor crește.

Așa ar fi normal să se întâmple. Nu se va întâmpla, desigur, așa, ci goana pentru înarmare va continua, căpătând o nouă turnură.

Recent însuși președintele Biden, într-un discurs memorabil ținut în fața Congresului, a spus că războaiele dau un impuls puternic economiei americane, creând noi locuri de muncă.

Prin urmare, americanii se află într-o dilemă. Dacă vor diminua fondurile alocate apărării, economia SUA va stagna, iar dobânzile datorate împrumuturilor vor continua să crească. Dacă vor continua să se înarmeze, datorită cheltuielilor din ce în ce mai mari destinate industriei de armament și a fondurilor destinate menținerii conflagrațiilor, datoriile vor crește și ele, ca și dobânzile, de altfel.

Singura ieșire din această dilemă e o soluție veche practicată de romanii care au cucerit Dacia. Cu aurul dacilor, Imperiul roman, consolidându-și visteria, a mai rezistat un număr important de ani.

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video