„Dacă intru în magazinul cu jucării, e coșmar” / Sfaturile unui cunoscut psiholog ieșean: când cedezi și când nu la toanele celui mic / Rolul bunicilor

duminică, 16 iunie 2024, 17:12
13 MIN
 „Dacă intru în magazinul cu jucării, e coșmar” / Sfaturile unui cunoscut psiholog ieșean: când cedezi și când nu la toanele celui mic / Rolul bunicilor

De multe ori, unii bunicii sunt inconsecvenți în cuvintele și acțiunile lor. Pe de o parte, ei recomandă și încearcă să revigoreze vechile sisteme de menținere a disciplinei cu ordine și cenzură, iar pe de altă parte, nepoții lor, literalmente, fac ceea ce vor atunci când rămân în grija lor. Acești copii nu au restricții, nici un sentiment de autodisciplină, iar modul de creștere și educația pe care le-o conferă astfel de bunici pot avea consecințe grave în viitorul lor. Bunicii nu le neagă nimic, iar nepoții încep să profite de flexibilitatea și manevrabilitatea lor.

„Copiii mei îmi cer constant, de la o vreme, să le cumpăr tot ce văd în reclame. Dacă întru într-un magazin cu jucării, e un adevărat coșmar. Vrem să-i învățăm să înfrâneze astfel de dorințe dar, din nefericire, nu reușim din pricina socrilor mei care le spun copiilor, parcă, în ciuda noastră: «dacă ei nu vor, nici o problemă, o să vă cumpărăm noi!» și chiar le cumpără. Copiii noștri au devenit, mai ales în prezența bunicilor lor, neascultători, obraznici, iar dorințele lor din ce în ce mai pretențioase. Când le refuzăm ceva, ei spun, «nu ne pasă, bunica și bunicul oricum ne vor cumpăra! Voi sunteți niște părinți răi.» Vine vacanța, copiii vor rămâne din nou cu socrii mei, simt că tot ce i-am învățat se va duce pe apa Sâmbetei, iar acest sentiment mă neliniștește. Am încercat să vorbesc cu ei, dar nu ai cu cine, «sunt copii, îmi spun, nu trebuie privați de dreptul de a avea tot ce-și doresc. Destul că viața e grea și că vor avea parte de lipsuri când vor fi adulți! Le cumpărăm noi orice dacă vor, nu-i problemă.» Pentru ei nu, dar pentru noi, părinții lor, da! E o mare problemă, pentru că nu asta este educația pe care o dorim pentru ei.”

Cu doar câteva decenii în urmă, persoanele în vârstă erau considerate persoanele dominante în familie. Opiniile lor, inclusiv în ceea ce privește creșterea copiilor, nu erau puse la îndoială sau în discuție de către cei tineri. Între timp, opiniile privind modul de creștere al copiilor s-au schimbat radical. Bunicii știu, teoretic, despre aceste schimbări, dar, cei mai mulți dintre ei nu au încredere în acestea și nu vor să le pună în practică. O țin pe a lor, așa am crescut și noi, așa vor crește și nepoții noștri, voi, cei tineri, nu aveți habar de nimic. În calitate de părinți, își văd copiii, deja adulți, ca fiind încă mici, neștiutori și neajutorați, ceea ce înseamnă că adesea consideră că este firesc și chiar obligatoriu să se amestece în creșterea și educarea nepoților lor, să le dea o anumită direcție și să aplice, fără acordul celor tineri, politica lor pedagogică.

Și aici încep primele probleme între părinți și bunici. Tinerii soți, folosind argumente logice, încearcă să-și convingă părinții de corectitudinea opiniilor lor și metodelor lor educaționale, dar, în marea majoritate a cazurilor, nu reușesc. Foarte repede, interferența constantă și impunerea intenționată și cu forța a vechilor metode îi transformă pe bunici din oameni dragi și respectați în indivizi supărători, intruzivi și chiar enervanți.

Pentru bunici, în momentul în care se nasc nepoții, viața capătă un alt sens. Cel puțin asta auzim adeseori spunându-se de către cei care ajung la această etapă importantă din viața lor: nu există o bucurie, o împlinire mai mare într-o viață ca aceea de a fi bunic. Se dovedește că, atunci când devin bunici, ei sunt gata să se comporte cu nepoții lor într-un mod diferit decât s-au comportat cu proprii lor copii, sunt gata să arate toată grija, dragostea, tandrețea care s-a acumulat în ei în timp. Ceea ce nu au putut dărui copiilor lor, e momentul, spun ei, să dăruiască acum. Nepoții îi ajută, la rândul lor, pe bunici, întărindu-le încrederea în sine, pentru că, prin ei, continuă linia familiei, cu ajutorul lor, am spune metaforic, moartea este cucerită: familia nu va dispărea odată cu moartea bătrânilor, pentru că are urmași. Acest sentiment de continuare a vieții este foarte puternic și provoacă bucurie odată cu apariția copiilor, dar devine mult mai mare și mai puternic atunci când avem proprii nepoți.

Când vorbim despre bunici, trebuie spus despre ajutorul pe care aceștia îl oferă astăzi în îngrijirea copiilor. Ei au grijă de ei în timp ce părinții lor sunt la serviciu, au grijă de ei când sunt bolnavi, stau cu ei când părinții lor merg la film sau într-o vizită seara, când grădinițele sunt închise, astfel, într-o oarecare măsură, le ușurează munca părinților. Cel puțin asta se întâmplă mai cu seamă în partea de est a Europei, fiindcă în țările occidentale acestea sunt făcute, în mare parte, de părinți sau bone și mai puțin de bunici. Esența relațiilor dintre generații observăm că s-a schimbat în aceste țări. Anterior, așa cum spuneam, persoanele în vârstă din familie erau considerate un depozit de experiență, sau sursă de înțelepciune sau ajutor în creșterea celor mici. Acum totul este diferit. Pentru copii, cei mai buni consilieri, din câte am putut vedea personal, sunt părinții sau colegii lor. Pe de o parte, cu tehnologia care avansează într-un ritm fără precedent, adulții învață adesea de la copii, iar bunicii se simt adesea depășiți de situație. Nu se pricep la calculatoare, nu se pricep să trimită e-mailuri, nu sunt capabili să-și miște degetele pe tastatura mobilului la fel de abil și rapid atunci când trimit mesaje – text ca nepoții lor. Unii bunici sunt activi profesional, alții au afaceri, unii abia ieșiți la pensie călătoresc, se întâlnesc cu prietenii, au alte proiecte de viitor decât îngrijirea nepoților. Am întâlnit în Belgia bunici care preferau să participe la ore de dans sau la înot decât să aibă grijă de nepoții bebeluși, participând doar cu o sumă de bani pentru plata unei bone sau a unui alt ajutor specializat. În familiile de imigranți, acest decalaj generațional este resimțit în mod acut. Este adesea dificil pentru oamenii de vârsta a treia care trăiesc în alte țări decât copiii lor, să găsească o limbă comună cu nepoții lor născuți și crescuți în Occident, în sensul literal al cuvântului: nepoții preferă, de regulă, engleza sau limba țării în care s-au născut, nu limba maternă a părinților lor, iar bunicii, fie nu știu deloc această limbă, fie nu o știu suficient de bine ca să se înțeleagă cu ei. Munți de cărți de povești, pe care bunicii le-ar putea citi sau oferi celor mici, din păcate, devin mormane de hârtie și atâta tot. Nepoții nu pot sau nu vor să le citească. Dialogurile pe care le-ar putea avea cu cei mici devin imposibile în lipsa unei limbi comune. Distanța, de asemenea, lasă și ea amprenta, nepoții își văd bunicii rar și atașamentul are de suferit. Neputința supără și e percepută dureros. Bunicii și bunicile s-au remarcat întotdeauna prin capacitatea lor de a oferi copiilor o parte din bogăția lor emoțională, culturală, pe care părinții acestora uneori nu reușesc să o facă fie din lipsă de timp, fie din cauza imaturității lor. Se spune că există un fel de legătură „mistică” între bunici și copii: basmul spus de bunic este mult mai interesant decât același basm spus de tată. Prăjitura făcută de bunica nu va fi uitată niciodată, nu are egal, va rămâne veșnic în amintirea nepotului pe care l-a crescut. Dar aceste lucruri astăzi se transformă, odată cu schimbarea configurației geo-sociale, și odată cu aceste mișcări trebuie avută în vedere reconfigurarea relației dintre bunici și nepoți. Vedem că aceasta nu este întotdeauna pozitivă, în sensul pe care noi îl știm.

Revenind la relațiile dintre bunici și nepoți din spațiul nostru est-european, amintind de faptul că această relație nu este întotdeauna pozitivă, ținem să argumentăm această afirmație. Adesea, mulți bunici își răsfață copiii cu îngăduință excesivă, atenție excesivă, împlinindu-le fiecare dorință, ori mic moftuleț, oferindu-le orice, fără opreliște, cumpărându-le, astfel, dragostea, trăgându-i de partea lor. Cert este că subminează autoritatea părinților atunci când îi permit copilului să facă ceva pe care ei l-au interzis categoric. Recent, am întâlnit un caz în care părinții au avut multe de îndurat din partea bunicii care obișnuia să-și îndoape nepoata cu dulciuri, pe ascuns, în vreme ce ei încercau să-i impună fetei o dietă sănătoasă pentru a da jos cele 20 de kilograme în plus pe care le avea și care îi puneau sănătatea în pericol. De îndată ce nepoata sau nepotul plânge sau începe să ceară ceva, bunicii sunt gata să-l mulțumească în toate și să îndeplinească toate capriciile copilului, fără să mai țină cont că acestea îi pot produce rău. Îi dau constant bani de buzunar ca să-și cumpere singur ce vrea, îi aduc sau îi cumpără dulciuri sau lucruri care îi sunt interzise, iar toate astea se fac în secret fără să le spună părinților.

De multe ori, unii bunicii sunt inconsecvenți în cuvintele și acțiunile lor. Pe de o parte, ei recomandă și încearcă să revigoreze vechile sisteme de menținere a disciplinei cu ordine și cenzură, iar pe de altă parte, nepoții lor, literalmente, fac ceea ce vor atunci când rămân în grija lor. Acești copii nu au restricții, nici un sentiment de autodisciplină, iar modul de creștere și educația pe care le-o conferă astfel de bunici pot avea consecințe grave în viitorul lor. Bunicii nu le neagă nimic, iar nepoții încep să profite de flexibilitatea și manevrabilitatea lor. „Mihnea avea trei ani și îi sărbătoream ziua de naștere. Am intrat în bucătărie să iau platourile cu prăjituri și am fost uimit să văd cum taică-miu îl ținea în brațe, iar el frământa cu mâinile bucățile de ruladă și tartele pe platou. Când l-am întrebat pe tata, stupefiat, ce se întâmplă, mi-a răspuns râzând: – Păi, și-a dorit atât de mult! Ce ai vrea să fac, să-i interzic?! s-a rățoit la mine. Doar e ziua lui, face ce vrea! Dacă eu aș fi făcut asta în copilărie, m-ar fi pus imediat la punct. Faptul că îl lăsau să facă ce voia, fără nici o restricție, de fiecare dată când aveau grijă de el, crede-mă, ne-a dat multă bătaie de cap, nu mai asculta deloc de noi, am avut mari probleme cu el la grădiniță.”, mi-a povestit un amic ieri dimineață, la telefon, aflând că tocmai pregăteam acest articol pentru ziar. „Scrie și ceea ce ți-am povestit eu, poate părinții vor fi mai atenți în privința asta!”, m-a rugat el. Bunica pregătește întotdeauna „ceva bun” pentru nepotul sau nepoata ei indiferent cum s-ar comporta aceștia, bunicul cumpără o bicicletă sau un smartphone imediat cum i se cere, deși nepotul nu face nici un efort să învețe sau să se comporte civilizat și să merite aceste daruri, le oferă bani fără să aibă idee ce vor face copiii cu ei, deși părinții investesc, să zicem, mult timp în educația financiară a copilului sau supraveghează atent ce face cu banii, în condițiile în care tentațiile sunt mari și uneori periculoase. Nu îi pun să citească fiindcă lectura nu le place celor mici, nu fac teme în vacanță cu ei, preferând să-i lase, ore în șir, la desene animate, le fac toate mofturile culinare fără să ia în calcul că acestea pot fi nocive. „Trei luni cât a stat copilul la ai mei, în București, a mâncat doar hamburger și a băut cola. Și covrigi cu mac, calzi, adică aluat crud! Nimic altceva. Era suficient ca să înceapă să plângă, îl puneau în mașină și-l duceau la fast-food. Cine a umblat apoi pe la medici? Firește, eu și soțul meu!”, îmi povestea cândva o colegă. Cu alte cuvinte, unii bunici îi obișnuiesc pe cei mici cu o viață în care au totul pe tavă, fără nici un efort, așa cum își doresc, permițându-le orice comportament, orice abatere, și răsfățându-i peste măsură. Iar toate aceste lucruri permisive, care nu au nici o legătură cu educația, cu acumularea de cunoștinte sau cu afecțiunea și grija reală ei le numesc, impropiu, dovezi ale iubirii.

Se întâmplă, în unele cazuri, ca bunicile, în general mamele soților, adică soacrele, să preia rolul de mamă, umbrind adevărata mamă a copilului. Uneori, mai ales în situația în care locuiesc sub același acoperiș, bunicii cer ca fiii și fiicele lor să împartă totul cu ei, vor să fie la curent cu toate treburile din cuplu, să decidă totul ei înșiși, să se amestece în toate. Principala problemă este că genul acesta de bunici au o influență decisivă asupra nepotului, iar, când educația lui eșuează, îi învinovățesc pe părinți pentru asta. Ei refuză să accepte că responsabilitatea de a-și crește copiii revine numai părinților, și nu rudelor, indiferent cât de apropiate ar fi. Bunicii, dacă sunt cu adevărat interesați să-și crească nepoții în mod competent și bine, trebuie să urmeze cu strictețe instrucțiunile copiilor lor, chiar și atunci când generația mai în vârstă nu este de acord cu ei și ar face lucrurile altfel. Un alt punct este sensibilitatea pe care persoanele mai în vârstă o manifestă – sau nu o manifestă – față de copiii lor adulți, iar acest lucru este valabil mai ales în viața cuplurilor tinere căsătorite. De exemplu, dacă o bunică ajută la creșterea nepoților, uneori începe să creadă că are dreptul de a domina și de a interveni în toate celelalte aspecte ale vieții unei familii tinere. Desigur, un astfel de comportament creează mari dificultăți în relația dintre soț și soție, putând ajunge chiar și la separarea soților. „Eu și soacra mea, mi-a spus cu ceva timp în urmă o clientă, locuim în aceeași scară, eu la 3, ea la 5. Când sunt la serviciu, ea are grijă de copil și, firește, are cheia apartamentului nostru. Dar ea o folosește pentru a veni în casa noastră la orele cele mai nepotrivite, de exemplu, când avem musafiri sau chiar când dormim. Este nesimțire din partea ei, ar putea măcar să dea un telefon sau să sune la uşă înainte de a intra. Când i-am atras atenția, a făcut un tărăboi cât casa, a plâns, m-a jignit, cum e posibil ca eu, nora ei, o străină pe care a ajutat-o așa de mult, să-i fac observație, mi-a reproșat că sunt obraznică cu ea, nerecunoscătoare, că am ajuns să-i dictez ei, în casa fiului ei, ce să facă… Practic, nu vrea să priceapă că asta mă irită mult. Iar soțul meu i-a luat apărarea, e mama, doar nu o să stric relația cu ea, e doar grijulie și de aia vine noaptea, să vadă ce face copilul. Bine că avem ajutor din partea ei!” Bunica a procedat în continuare la fel, insensibilă la observațiile norei. Ce s-a întâmplat cu acest cuplu? Cei doi au deja un an de când au divorțat. Iar cel care suferă cel mai mult este, firește, nepotul.

Transformarea de la mamă la bunică, de la tată la bunic, ca orice renaștere, necesită timp și efort. Dacă bunicii reușesc să-și dea seama de valoarea și importanța lor cu totul și cu totul specială în viața familiilor, să-și găsească scopurile care se împletesc cu abilitățile, caracterul și personalitatea lor, dacă învață să-și respecte granițele proprii și ale altora din familie, atunci vor aduce, cu siguranță, o contribuție fără egal viitorului nepoților lor. Nu este ușor pentru un adult să facă această tranziție psihologică de la un rol la altul, de la un sens al vieții la altul. Aceste alegeri existențiale pot fi, la început, un eșec pentru unii, dar o bucurie a spiritului pentru alții. Și câștigul e, de-a lungul timpului, deopotrivă, al bunicilor dar și al nepoților. Ei, să nu uităm, se nasc în același timp și învață în același timp să-și ofere iubirea, înțelegerea și respectul reciproc. Este important să înțelegem: un bunic bun se naște din parentalitatea lui trăită, un bunic înțelept devine astfel din experiența lui profundă de viață, un bunic modern își îmbogățește bagajele sale de cunoștințe învățând permanent de la cei mai tineri. E ușor, e greu, nu știu încă, dar sper să vă spun mai multe peste câteva luni, când voi deveni, spre marea mea bucurie, bunică.

 

Cristina Danilov este psiholog și scriitor

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii