Dacă ne vrea cineva binele, să nu ni-l lăsăm luat!

Zice un clasament internațional că Iașul e printre cele mai periculoase orașe din lume. Din lume, nu doar din România. O fi greșit algoritmul, o fi un bug, însă dacă ne uităm pe stradă, parcă nu-i chiar de mirare. Dar stați puțin, înainte să ne panicăm, hai să vedem partea plină a sticlei de votcă sparte: dacă suntem codași la siguranță, înseamnă că suntem fruntași la libertate, nu? Pentru că regula de aur spune clar: cu cât ai mai multă siguranță, cu atât ai mai puțină libertate. Și invers. Deci, la Iași, libertatea curge gârlă. Să bem, așadar, să sărbătorim!

În privința siguranței, era de așteptat să fim corigenți. Noi, moldovenii, știm mai bine că n-am fost niciodată mari amatori de reguli. Libertatea e mai dulce decât siguranța, mai ales când e amestecată cu un pic de haos. De ce să sacrifici ceva bun, cum e libertatea de a face ce vrei, doar ca să fii „în siguranță”? Ce rost are o viață sigură dacă n-ai voie să te bucuri de ea cum îți vine ție? E normal, dom’le, să dai muzica mai tare și să faci grătar în fața blocului, chiar dacă deranjezi vecinii, și să-ți aperi dreptul ăsta cu bâta, doar nu stăm la mănăstire. E normal să calci un pic mai apăsat pe accelerație, chiar dacă traversează niște pietoni; și ei au libertatea să alerge mai repede, nu?

Noi așa am crescut. Cu niscai curaj, cu improvizație, cu butelia lângă aragaz și la îndemâna copilului singur acasă. Mai țineți minte? Părinții plecau la muncă (și sâmbăta, că așa era pe vremuri – aviz domnului Bolojan, să trăiți!) și ne lăsau „în grija” propriei noastre inspirații. Și uite că am supraviețuit! Ba chiar cică suntem mai descurcăreți în multe privințe decât noile generații care se împușcă singuri în picior, mor de foame cu mâncarea la nas și se dau cap în cap.

Cine își mai amintește? Pe atunci nu exista conceptul de „siguranță a copilului”. Nici scaun auto, nici protecții la prize, nici aplicații cu GPS pe telefon. Ți se lega cheia de gât, ți se poruncea „ai grijă să nu lași gazul aprins”, „nu consuma lumina degeaba” că altfel „te umplu de vânătăi”, și gata. Era o formă de încredere în viață, poate și de inconștiență. Dar, culmea, mergea.

Și totuși, străzile erau relativ sigure. Golani de cartier existau, dar fără arme de foc, fără mafii, fără clanuri interlope cu SUV-uri, fără droguri la poarta școlii. Partidul și Securitatea controlau tot. Dacă erau în stare să afle că l-ai înjurat pe Ceaușescu în șoaptă, vă dați seama că aflau și dacă ai furat o găină. Doar că, să fim sinceri, nici nu prea aveai ce fura. Banii n-aveau ce cumpăra. Poate doar un pachet de Kent și niște tacâmuri de pui cu o pilă mare la Alimentara. Problema se punea ca în celebrele romane 12 scaune sau Vițelul de aur, ale lui Ilf și Petrov: nu prea aveai ce să furi, iar dacă furai, nu aveai ce să faci cu banii. Nu aveai ce să cumperi, pentru că nu existau produse!…

Violență era, dar locală. O bătaie la discotecă, o fugăreală prin cartier cu șipci rupte din gard, niște pumni în gură pentru o fată, se mai înjunghiau niscai flăcăi de la prea mulți hormoni cu tradiționalul cuțit de bucătărie, dar atât. Nimic cu arme, nimic cu droguri. Pistoalele erau doar în filmele lui Sergiu Nicolăescu, drogurile doar în cărțile de spionaj cu „capitaliști în putrefacție”. Băncile nu se jefuiau, pentru simplul motiv că nu prea existau asemenea stabilimente. Răpiri? Extrem de rare. Unde să fugi cu victima, că nu puteai trece granița decât înot, prin Dunăre?

Sigur, era și atunci violență domestică, violuri, abuzuri, furturi, la greu, pentru că hoț, prost și curvă nu devii, ci te naști. Doar că nu se vorbea despre ele. Totul se ascundea sub covorul gros al „societății socialiste”. Și, măcar în aparență, domnea ordinea. Dacă ai pune cap la cap infracțiunile de drept comun, cele din trecut cu cele din prezent, cred că sunt cam tot pe acolo ca număr și diversitate, pentru că procentajul dereglaților mintal rămâne mereu constant. Azi, în schimb, totul iese la iveală, cea mai mică tulburare apare în toate știrile, se iau interviuri la toți găinarii, sunt materiale exclusive cu toți țacăniții și pare că trăim într-o junglă scăpată de sub control. Nu-i adevărat, aceleași maimuțe erau și înainte. Deci, în realitate, nu s-a schimbat atât de mult gradul de pericol, ci doar vizibilitatea. Informația circulă: presa, internetul, rețelele sociale, totul se află, totul se viralizează. În consecință, frica devine pandemie. Și, ca reacție, apar voci care cer mai multă poliție, mai multe camere, mai multe restricții, ca să fim mai siguri, din ce în ce mai siguri, până ce nu va mai apărea nimic la știri. Atunci totul va fi bine. Dar va fi, cu siguranță, mai puțină libertate.

Iar aici începe dilema cea mare: câtă libertate ești dispus să pierzi pentru a te simți în siguranță?

Țările „cele mai sigure” din lume, cele care apar sus în clasamente, sunt și cele mai reglementate. Totul e interzis, totul se taxează, totul se monitorizează. Vrei siguranță? Bine, primești și camere de supraveghere la fiecare colț, amenzi pentru orice și o viață în care trebuie să te programezi ca să respiri. Eu, sincer, prefer să-mi leg bicicleta cu un lanț mai gros, să pun o yală de buncăr antiatomic la ușă și să rămân aici, cu libertatea mea ușor dezordonată. Mai bine un Iași liber și un pic nesigur decât un Stockholm steril, în care până și zâmbetul e reglementat. Siguranța absolută e o iluzie.

Oricât ne-ar convinge „specialiștii” că trăim vremuri periculoase, să nu-i credem. Sunt la fel sau chiar mai sigure ca și cele dinainte. Singura diferență e că acum frica e folosită drept combustibil perfect pentru control. Azi îți zic să accepți camere pe străzi, cocoașe de viteză pe fiecare uliță – să nu meargă „nebunii” ca la curse, mâine, microcipuri în mașină, poimâine, în buzunar ori sub piele. Totul pentru binele tău, desigur. Și ce câștigi? Poate dormi mai liniștit, dar visezi mai puțin. Te apropii de stadiul „bolovan”.

Da, e adevărat: acum sunt mai multe tentații, deci, mai multe pericole, droguri, arme, bani ușor de furat, Internetul care îți fură identitatea înainte să spui „parolă”, dar dacă prețul pentru a scăpa de toate astea e să renunți la spontaneitatea, la libertatea, la viața ta de om viu, atunci poate că nu merită.

Până una-alta, la Iași trăim bine în felul nostru: zgomotos, nervos, cu mașini parcate pe trotuare, cu mulți corupți și nepotisme. Nu-i civilizat, nu-i printre primele din ierarhia siguranței, dar e viu. Și viața, oricât de nesigură, e preferabilă liniștii perfecte dintr-un oraș unde nu se întâmplă nimic.

Așa că, dragi vecini, dacă ne zic că Iașul e periculos, să le mulțumim frumos: măcar e clar că suntem încă liberi. Iar dacă ne vor mai siguri, să nu ne lăsăm păcăliți, nimic nu poate fi sigur pe lume…

 

• Citește și: Iașul, în topul celor mai periculoase orașe din lume – Noroc de Craiova

 

Briscan Zara este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video