Dăm și noi un gol pe-acolo?

sâmbătă, 15 iunie 2024, 03:00
1 MIN
 Dăm și noi un gol pe-acolo?

Tricolorii au un mare avantaj după rezultatele la Euro de-a lungul anilor; mai rău de atât nu pot ajunge.

Fără pretenția absurdă de a transforma un text de opinie într-o prelegere de istoria fotbalului, merită menționate câteva episoade din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, nu pentru a arăta unde am fost, ci pentru a desluși măcar pe unde suntem. Am fost de cinci ori la Euro și n-am făcut decât o singură brânză, dar una mare de tot în 2000, pe stadionul din Arnhem, când tricolorii dintr-o perioadă de amurg a Generației de Aur s-au ambiționat să arate că știu să joace și fără Hagi și au învins (y compris eliminat) Anglia lui Kevin Keegan, cu Beckham, Owen și Shearer în efectiv. A fost una dintre cele mai prețioase victorii din întreaga istorie a fotbalului românesc, pentru că a venit într-un meci decisiv, cu cuțitele pe masă. Și a fost singura „ieșire din grupă” (cum se spune nu prea elegantacum) a tricolorilor. Am jucat cu Italia, a revenit Hagi, care s-a remarcat cu o bară superbă și o simulare în careu (plus cartonașul roșu aferent), două goluri semnate Totti și Inzaghi și asta a fost totul.

Vorbind despre trecut, este nedrept să trecem cu vederea „trilogia maghiară” din 1972, pe vremea când turneul final se juca în patru echipe, un fel de Final 4 de astăzi. Generația pre-aurită a lui Angelo Niculescu a jucat în sferturi cu Ungaria, echipă sub nivelul României pe atunci, dar neînvinsă în fața tricolorilor. La Budapesta a fost 1-1, a egalat fundașul dreapta Lajos Sătmăreanu după o fază comică: legenda spune că Laji al nostru a strigat într-un careu aglomerat „las-o” pe ungurește și a înscris nestingherit. Apoi ni s-a refuzat un penalty clar la pe nedrept uitatul „Dembo” (Emeric Dembroschi), dar și cu 1-1 rămâneam favoriți. La București reintra și marele Dobrin, ungurii au jucat cu sabia lui Damocles ațintită, au condus cu 1-0 și 2-1, scor la care Rică Răducanu a apărat magistral un penalty, am smuls egalarea. S-a jucat un meci decisiv la Belgrad, șansa s-a jucat cu ambele colecții de nervi, dar a înclinat spre Budapesta. Ceea ce l-a făcut pe selecționer să recunoască franc că o intrare în cvartetul de vârf al Europei era cam prea mult pentru Dinu, Rică și Dobrin.

În 1984, Mircea Lucescu ducea România între primele opt după o calificare răsunătoare în fața Italiei, campioana mondială en-titre, a Cehoslovaciei și Suediei și pornea cu șanse la turneul din Franța. Dar a intervenit dandanaua politică a vremii. Dinamo era calificată în sferturile Cupei Campionilor, a ajuns să joace chiar semifinală cu Liverpool, și s-a decis ca jucătorii dinamoviști să nu participe la meciurile de pregătire din primăvară ale tricolorilor. Lucescu a fost silit să-i reintegreze pe „câini” pe ultimii metri, ba chiar a fost nevoit să debuteze cu un băiat cu pile mari, craiovenilor din lot nu le-a convenit și România n-a prins decât un egal din trei meciuri, cu Spania. În 1996, la Newcastle și Leeds, generația aureolată (vorba vine) în SUA a pierdut toate meciurile (cu Franța, Bulgaria și Spania), proorocii vremi proclamând amurgul zeilor, iar în 2008, Pițurcă s-a temut nejustificat de o Franță modestă, iar Mutu a ratat un penalty la 1-1 în fața italianului Buffon. Iar despre Euro 2016 este greu să-ți mai amintești altceva decât rușinea cu Albania.

Acum, pornim aventura din Germania, aproape lipsiți de șanse. Calificarea fără înfrângere obținută este considerată drept norocoasă și conjuncturală, în legătură cu Ucraina nu se aude decât despre balaurii cu șapte capete Zincenko, Iarmolenko și Țîgankov, plus simpatia generală pentru biata țară bombardată, simpatie imposibil să nu se manifeste; Belgia condusă de De Bruyne, cu distrugătorul Lukaku în față și un balauraș în devenire, Dohu, este intangibilă, până și Slovacia are jucători mai bine cotați ca ai noștri după „Biblia” Transfermarkt, iar bilanțurile all-time (favorabil cu Ucraina și Slovacia, egal cu Belgia) n-au nicio relevanță. Ca și meciurile de pregătire cu Bulgaria și Liechtenstein.

Așa că întrebarea „Dăm și noi vreun gol pe-acolo” pare pe deplin justificată. Numai că fotbalul nu prea știe de tranzitivitatea aritmetică și nici de regula de trei simplă și răstoarnă căruța cu plocoane când nu te aștepți. Jucătorii români, încălziți de adevărații suporteri ai naționalei, de acasă sau din diaspora sunt optimiști și e foarte bine așa. Pentru că istoria, mai veche sau mai nouă, ne arată că nu prea avem ce mai pierde!

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii