Am învăţat la şcoală despre generalul Eremia Grigorescu, comandantul trupelor române care au învins trupele germane la Mărăşeşti şi Oituz în Primul Război Mondial, comandant apreciat în 1917 de alt general înscris în istoria României, Henry Mathias Berthelot, cu Marele Cordon al Legiunii de onoare, cu decoraţiile Mihai Viteazu clasa I şi clasa a II-a. Generalul Eremia Grigorescu, autorul faimoaselor cuvinte „pe aici nu se trece!”. Cel despre care Regina Maria a scris cuvintele pline de adevăr: „Uitarea nu va putea niciodată şterge numele aceluia a cărui amintire trăieşte în sufletul unui popor.” Dar la şcoală încă nu a învăţat nimeni, din păcate, despre fiul vestitului om de arme şi patriot. S-ar cuveni, pentru că Dan Eremia Grigorescu, născut în Bârlad la 3 decembrie 1917, în Prima Coflagraţie Mondială, a avut o viaţă de legendă, o viaţă cu valoare de exemplu.

Dan Eremia Grigorescu nu şi-a cunoscut tatăl, vestitul general, secerat în 1917 de gripa spaniolă, altă pandemie care a distrus milioane de vieţi la începutul secolului trecut. Dar a fost crescut de mama sa cu mână de fier, cu înţelepciune a curajului, obişnuindu-şi copilul de mic să înfrunte dificultăţile de tot felul, asigurându-i o educaţie severă, în spiritul muncii, datoriei şi patriotismului. Curajul, onoarea au nutrit implicarea totală a tânărului Dan Eremia Grigorescu timp de doi ani, 1942-1944, în Războiul Mondial Secund. Contrastul i-a definit personalitatea: ordinea-disciplina-exactitatea s-au acomodat spiritului artistic, pentru că aparatul de fotografiat primit în dar la vârsta de 5 ani, cele două volume de proză publicate în limba franceză în 1945 şi în 1947 aveau să-i contureze destinul creator. Un destin cu tinereţe întunecată. Cei care, după 1945, i-au „studiat” ramurile familiei au avut destule motive să-i reteze toate speranţele de a se dezvolta profesional şi social aşa cum merita. Strămoşii greci cu averi considerabile i-au devenit piedici de netrecut, chiar dacă în 1877, străbunicul său, armator, şi-a pus vapoarele la dispoziţia armatei române arborând steagul României. Doar vitejia tatălui, generalul respectat şi de militarii ruşi, în dicţionarele cărora numele Eremia Grigorescu era consemnat cu toate faptele sale măreţe, l-a salvat de munca forţată la Canal, sau de închisoare.

După o perioadă de recluziune totală, lipsită de speranţă, în universul tăcut al camerei ce i s-a mai lăsat, din casa familiei rechiziţionată pentru noii chiriaşi, singura modalitate de câştig al traiului zilnic a fost fotografia, Dan Eremia Grigorescu lucrând doar în calitate de colaborator la ziarul „Sportul Popular” pentru sume derizorii. Numai întâmplarea şi o pasiune obişnuită i-au deschis drumul spre afirmare. Iscusitul pescar Mihail Sadoveanu l-a observat în 1945 mânuind cu pricepere ustensilele pe malul lacului Mogoşoaia. L-a chemat la el, s-au cunoscut şi a început o prietenie de 16 ani, puţin cunoscută astăzi, imortalizată în imagini fotografice de mare impact. Aşa au început expediţiile vânătoreşti în care Sadoveanu a fost însoţit de Dan Eremia Grigorescu şi ale sale aparate, datorită cărora s-au înfăptuit primele expoziţii între coperţi, etaloane pentru arta fotografică românească: albumele „Sadoveanu” şi „Valea Frumoasei”. Prozatorul cu o solidă reputaţie politică în epoca 1944-1961 i-a înlesnit tânărului prieten şi protejat publicarea următoarelor antologii de imagini fotografice, care au atras admiraţia autorităţilor, a oamenilor de artă: „Delta Dunării” (1956, apreciat cu medalia de argint la Leipzig), „Voroneţ” (1963, medalia de aur la Concursul Internaţional de Carte de la Washington pentru cel mai bun volum de artă), „Brâncuşi” (1968, medalia de aur la Bucureşti şi din nou medalia de argint la Leipzig).

Valoarea, succesul albumului dedicat lui Mihail Sadoveanu au stimulat şi dorinţa lui Arghezi de a fi imortalizat de obiectivele fotografice ale lui Dan Eremia Grigorescu - doar temerile politice ale fiului, Baruţiu, au zădărnicit realizarea ediţiei. Oricum, artistul imaginii era deja un nume al publicisticii de artă româneşti, solicitat deseori şi de renumita revistă de cultură „Secolul XX”. Aveau să urmeze călătoriile în centre culturale de pe Bătrânul Continent, devenite surse de inspiraţie pentru minunate rame fotografice şi un lung ciclu de emisiuni televizate. După seriile reportajelor de artă prezentate în anii 1964-1966 în celebra emisiune „Tele-enciclopedia”, cele 53 de eseuri în imagini realizate de Dan Eremia Grigorescu în ciclul de mare succes „Itinerarii europene” împreună cu criticul de artă Dan Hăulică au constituit evenimente ale publicisticii culturale româneşti. Mai mult, serialul tandemului Dan Hăulică - Dan Eremia Grigorescu dovedindu-se un curs de istoria artei, de la capodoperele renascentistei taliene, la capodoperele figurative şi literare moderne, „privite” de cei doi esteţi ai imaginii şi cuvântului cu migala, pasiunea, inspiraţia poetului-orfevru. A fost un timp în care performerii români ai spiritului aveau deschise în fiecare săptămână studiourile Televiziunii: George Oprescu, Ion Frunzetti, Dan Hăulică nu pot fi uitaţi.

Când se vorbeşte despre Dan Eremia Grigorescu, foarte rar pentru că regizorii imaginilor fotografice greşit sunt crezuţi a nu privilegia cuvintele, se aduc în discuţie numai cadrele lui lipsite de texte. Este o jumătate de adevăr. Sigur, vorba aceea, „imaginea face cât o mie de cuvinte” are temei solid. Însă Dan Eremia Grigorescu nu s-a exprimat doar prin imagini, a fost deopotrivă scriitor, jurnalist, surprinzând cu aceeaşi acuitate, tot cu simţ artistic sensurile ascunse ale realităţii dintr-un peisaj, dintr-un chip, ori detaliile nebănuite, semnificative dintr-o întâmplare, dintr-o operă de artă. Voi ridica puţin cortina deasupra prozei lui, pagini care şi-au păstrat, asemenea vinului vechi neatins ani mulţi savoarea, parfumul. Pentru că fineţea, adâncimea observaţiei au imprimat condeiului voluta metaforei tihnite la care numai un moldovean prin naştere, un francez prin fundamentală educaţie, un român prin aspra şcoală a vieţii putea ajunge.

Am evocat fugitiv liniștita partidă de pescuit - clipă de început al prieteniei dintre Dan Eremia Grigorescu și Mihail Sadoveanu. Prozatorul zgârcit cu vorbele rostite, risipitor de perle întinse pe sute de pagini, nu pleca în expedițiile vânătorești fără tânărul companion, doar apariția acestuia dădea semnalul de pornire. Cum l-a văzut Dan Eremia Grigorescu pe tovarășul tăcut? Nu apelez acum la fotografii, ci la imaginile evocatoare din cuvintele sale:

“Ca fotograf, spusesem despre Sadoveanu, în limitele priceperii mele, tot, sau aproape./ Zile mai târziu, mi-am adus aminte de o după-amiază în fața căminului, când maestrul m-a întrebat abrupt: „De ce nu mai scrii? Trebuie!” Nu i-am răspuns. Față de acest om al tăcerii grăitoare, îți puteai permite un răspuns mut.¹  [...] Am impresia că suntem sufocați de mitul jilțului, de imaginea unui Sadoveanu închis, impenetrabil, ermetic, rece și puțin înfricoșător./ Era, uneori, și așa. [...] Jilțul bănuiesc să-l fi folosit și ca armă de apărare; dacă oamenii mici de stat își fac adeseori un scut dintr-un arțag caustic și agresiv, la el, simpla prezență, tăcerea, imobilitatea, carura, creau un climat definitiv. Așezat, era mai impunător, mai statuar: o știa. [...] Această tendință permanentă spre uriaș, și numai spre el, îndrăznesc să afirm că îl deranja. Sensibil la elogii, păstra discernământul cumpătării, vederea justei măsuri”.

¹ Dan Er. Grigorescu Negropontes - Imagini și cuvinte. Scrieri alese. Editura Vremea, București, 2017, pag. 31-32

(Continuarea însemnărilor despre Dan Eremia Grigorescu va fi publicată în ediţia din 26 ianuarie a „Ziarului de Iaşi”)

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor