Dăncilă, Ciucă, Ponta, Ciolacu. Cea mai gravă problemă a politicii românești: criza totală și continuă de leadership

Modul în care a evoluat viața politică în România ultimilor 35 de ani ar putea fi material de studiu pentru un cercetător specializat în generarea de leadership, în reproducția de lideri. Am mers din rău în mai rău de la un rând de alegeri la altul, iar ultimul scrutin ne-a arătat tuturor, direct, în ce hal am ajuns: milioane de alegători au preferat să dea votul unei închipuiri fără trecut, fără calități, fără logică, doar în speranța că nu-i va mai vedea în fruntea țării pe Ciucă, Ciolacu și ai lor.

Despre cum am ajuns aici s-a opinat, fără îndoială, mult. Un aspect însă ni se pare că a fost oarecum neglijat: modul total defectuos în care clasa politică românească își generează liderii.

Mai întâi, o scurtă privire de ansamblu pe listele următoare:

* Ion Iliescu – Petre Roman – Nicolae Văcăroiu – Adrian Năstase – Mircea Geoană – Victor Ponta – Liviu Dragnea – Marcel Ciolacu.

* Radu Câmpeanu – Ionescu Quintus – Valeriu Stoica – Theodor Stolojan – Popescu Tăriceanu – Crin Antonescu – Klaus Iohannis – Alina Gorghiu – Ludovic Orban – Florin Cîțu – Nicolae Ciucă.

E suficient să vezi ultimele nume de pe listele de succesiune de mai sus, ale șefilor principalelor două partide care au condus țara „a la long” în ultimii 35 de ani, ca să te cuprindă groaza. Cum s-a ajuns ca de la oameni, controversați sau nu, dar cu anvergură reală de lideri, cu clare calități intelectuale, cu pregătire solidă în orice caz, să se ajungă la personaje prizoniere ale rețelelor interne de partid băgate până în gât în scandaluri de plagiat, absolvenți de controversate universități private contra-cost, sau chiar care nu au putut încă să aducă public o diplomă certă de bacalaureat, asta pare peste putință de înțeles. Să încercăm totuși o explicație.

Problemele în generarea liderilor politici autentici în România au apărut sau mai bine spus s-au acutizat grav, în ultimii ani. Motivul principal: din partide de lider (Iliescu-FSN, Năstase-PSD, Băsescu-PDL etc.), în care șeful dicta și toți până în cel mai depărtat județ executau fără crâcnire, probabil un reflex al perioadei comuniste, acestea s-au transformat pas cu pas în rețele de interes politic și nu numai, în care liderul era un „prizonier”, un servant al rețelei. Ca să sintetizăm:

– Partidele românești nu mai sunt, dacă au fost vreodată, școli de lideri, ci au ajuns rețele de loialități și interese: se promovează loialitatea față de șef, nu competența; accesul la funcții depinde de rețele informale nu de merit; rezultatul – se „reproduc” mai degrabă funcționari de partid sau „yesmeni”, nu lideri capabili să conducă ceva.

– Cultura politică, una moștenită nu reinventată, a fost marcată ani buni, cum menționam și mai sus, de urmele comunismului: inițiativa individuală era suspectă, obediența era recompensată, imaginea liderului era una autoritară, nu vizionară. Iar acest tipar anapoda s-a perpetuat în timp. Urmarea: partidele au fost inițial clădite în jurul unor lideri-fondatori autoritari, ceea ce nu a permis apariția unor figuri concurente. Iar când acești lideri au dispărut, nu a existat o nouă generație pregătită să preia ștafeta, ci doar o rețea de relații care a experimentat supraviețuirea.

– Societatea civilă și mediul educațional sau cultural nu „alimentează”, din nefericire, politica. Dacă în multe state cu democrații consolidate, vechi, liderii politici vin din universități, din ONG-uri, din mediul privat, la noi „punțile” dintre acestea și clasa politică par să se fi rupt de mult. Este o realitate că în România mulți oameni valoroși evită politica, din cauza imaginii execrabile create în timp: lipsă de încredere, stigmatul social („toți sunt corupți” etc.), iar capac peste toate, mediul toxic din partide.

Iar asta duce, logic, la o auto-selecție politică negativă pe care o vedem peste tot: cei buni stau pe margine, nedorind să intre în joc, iar spațiul liber este ocupat de tot felul de neaveniți și incompetenți.

– Societatea, în ansamblul ei, a ajuns blazată, sătulă și apatică, și, ca urmare, nu împinge politica, partidele, spre o schimbare reală (vezi AICI un articol pe această temă). Peste toate, mass-media în ansamblul ei, dar și finanțarea campaniilor accentuează superficialitatea, nu substanța sau dezbaterea reală. Ultima campanie electorală este cel mai bun exemplu pentru asta: s-a dezbătut vreun plan economic, vreun deficit, vreun proiect?

De ce l-a pus Năstase șef de partid pe Ponta? Dar Iohannis pe Ciucă? Ce calități aveau cei doi? Iată două exemple banale care răspund la toate problemele ridicate mai sus! Nu e de mirare că, potrivit unui recent sindaj INSCOP, 55% din populație vrea un „reset” total al clasei politice actuale. Astfel spus, vrea ceea ce popular se cheamă „dat foc, arat și semănat”. Cam ce au vrut mulți la ultimele alegeri, chit că semănarea se făcea cu ce s-a găsit atunci în sac, nu cu ce poate și-ar fi dorit, ca model, acei votanți.

Și mai este un motiv: la noi, liderii de partide își dau calificarea în sforari politici, nu în conducere executivă a țării. În cele mai multe țări cu tradiție democratică, Germania, UK sau SUA fiind doar trei exemple notorii, liderii principalelor partide devin apoi șefi de stat dacă au câștigat competiția electorală. La noi, tradiția arată că liderul se retrage adesea în spate la tras sforile, nu cumva să-și șifoneze aura politică cu neajunsurile exercitării funcției de premier. Ce am văzut în mandatul rotativ Ciucă-Ciolacu a fost doar o excepție dintr-un lung șir de reguli.

Politică de stat? Haida de: totul nu e decât o șmechereală, un aranjament, nu o competiție corectă. Uitați-vă cum au vrut PSD și PNL să „șmecherească” alegerile de la sfârșitul anului trecut, intercalând, comasând și îndesând pe gât alegătorilor trei rânduri de alegeri total diferite în numai trei săptămâni, după calculele sociologilor lor de casă, totul pentru a le ieși cifrele așa cum și-au imaginat: eu președinte, tu premier, pe aia cu gura mare o scoatem din cursă prin „indicație prețioasă” la CCR, pe ăla cu ceva șanse îl ajutăm prin „indicații prețioase” la primarii noștri să-i dea ceva voturi și lui ca să intre în turul doi cu Ciolacu al nostru, ca să-l bată fără emoții, și iată, prostimea crede că a votat, iar noi i-am „făcut” din alergare. Cam așa au gândit marii noștri lideri, nu vă imaginați că altfel.

Că erau să-și rupă cu toții gâtul, cu tot cu țară, sau că nici măcar n-au învățat ceva din toate acestea, asta e cert: priviți cum se încearcă și acum, pe același calapod, aranjarea alegerilor pentru capitală! Când lucrurile sunt simple – noi, lideri politici și executivi, doar stabilim calendarul alegerilor, până la finele lunii viitoare că așa spune legea, în rest e treaba alegătorilor –, ei vor să le facă complicate, căutând deja tot felul de subterfugii ba de amânare, ba de unificare cu ceva referendum local etc.

Modelul acestui fel de politică la șmechereală probabil că vine din paradigme mai vechi. La români, din nefericire, adesea demn de respectul celorlalți este șmecherul, cel care încalcă reguli, care chiar fură de la stat fără să fie prins, care învârte bani, nu contează de unde, și nu omul muncitor, cinstit, care își vede de treaba lui etc. Asta proiectează, mai sus, alte modele, dar pe același calapod. De ce să ne mai mirăm că Ciolacu a făcut aranjamentele povestite mai sus când tot el, lider de partid și premier al Guvernului, cu țară care dădea să facă implozie ca urmare a cheltuielilor absolut nesăbuite, spune că „mă doare în p*** de deficit”. Apoi să ne mai mirăm că același guvern Ciolacu reușește să „topească” o sumă amețitoare, 70 miliarde de euro, într-un singur an, fără să știm pe ce? O sumă mai mare decât tot programul de investiții al SUA pentru semiconductori și centre de date, program cu care America vrea să domine lumea.

Ce a făcut estimp alt lider ieșit din același „creuzet” politic: Iohannis, cel ce trebuia să stea cu ochii pe ei? Auzim acuma, mai recent, că omul era în depresie de ceva vreme, și că abia aștepta să i se încheie mandatul. Deci, e de presupus, și pe acesta îl „durea” de deficit și rezultatul viitoarelor alegeri tot pe acolo pe unde suferea și Ciolacu.

Acum stăm și dezbatem pe toate canalele stângăciile lui Nicușor Dan, care par să fi dat celor ce nu l-au votat un nou suflu: ar trebui demis, că ne face de râs. Ne face de râs că ce: că nu știe încă protocoalele alea tâmpite inventate de niște generali speciali SPP care asta au făcut toată cariera, reguli de căprari? Nu asta denotă autoritatea, să fim serioși.

De ce spunem toate acestea acum? O facem, nu întâmplător, după alegerile din Republica Moldova. În ce privește leadership-ul politic și selecția liderilor, avem multe de învățat de peste Prut…

Publicitate și alte recomandări video