Într-un oraş în care gustul de praf de şantier a devenit o obişnuinţă în ultimii ani, iar imixtiunea betoanelor în parcuri zgândără nervii locatarilor, arestarea unui baron imobiliar a stârnit un oarecare sentiment de necesară justiţie. Însă praful care macină plămânii este numai partea văzută a aisbergului.

Şantiere haotice, blocuri de opt etaje construite pe autorizaţii de patru, altele construite fără autorizaţii sunt deja ingredientele comune ale perspectivei urbane din Iaşi. Mastodonţi de beton au apărut peste noapte în spaţiile verzi în care ieşenii obişnuiau să-şi ducă odraslele la joacă. Dezbaterile publice au fost simulate sau nu au avut loc. În unele dintre acestea, aşa-zişi dezvoltatori - în realitate nişte speculanţi bine plasaţi la nivel relaţional şi cu mult tupeu - înjură ca la uşa cortului locatarii care-şi strigă nemulţumirile.

Dacă mai punem şi sutele - poate miile - de cazuri ale unor tineri care au comandat apartamente pentru o anumită dată, dar le-au primit cu un an întârziere, e lesne de înţeles că avem de-a face, în Iaşi, cu o categorie numeroasă foarte supărată pe felul în care s-a constrruit sau se construieşte..

Arestarea lui Cristin Zămosteanu, dincolo de infracţiunile de natură economică din dosar, trebuie privită în acest context. E greu să blamezi satisfacţia adusă de această investigaţie unui tânăr care a stat în chirie un an în plus, pentru că dezvoltatorul căruia i-a plătit avansul a amânat predarea. Doar pentru a se apuca de un alt şantier. Şi apoi de altul, şi apoi de altul. Şi, în timp ce tânărul tot aştepta, dezvoltatorul şi-a luat Bentley şi-apoi ultimul model de Mercedes sau chiar Ferrari. Iar când a avut curajul să îi ceară socoteală dezvoltatorului, acesta l-a trimis la plimbare, că oricum balta are peşte şi cumpărători de apartamente în Iaşi sunt destui. Acel tânăr, când citeşte despre arestarea lui Zămosteanu, se gândeşte, instinctiv, la escrocul de la care a cumpărat el, nu la „Nazist”, cum e poreclit patronul M.Chim. Zămosteanu, pentru el, este exponentul unei lumi.

Cristin Zămosteanu nu este răul suprem al grupului dezvoltatorilor din Iaşi. Însă chiar dacă ar fi fost cel mai onest şi corect ridicător de blocuri din ţară, tot ar fi avut de înfruntat furia publică. Ieşeanul care priveşte zilnic cum blocul din faţa casei sale creşte etaj cu etaj l-ar fi pus la zid, doar pentru că provine din gaşca unor afacerişti care, în ultimii ani, au transformat oraşul într-o junglă imobiliară.

Fireşte, justiţia nu trebuie făcută de locatari, ci de judecători, iar Cristin Zămosteanu nu ar trebui condamnat pentru faptele pe care cred oamenii că le-a făcut, ci pentru cele - dacă există- pe care procurorii le descoperă.
Arestarea lui Cristin Zămosteanu a stârnit rumoare nu doar în mediile făuritorilor de blocuri, ci şi în cele ale tipăritorilor de autorizaţii. Întrebări de genul „dar la Primărie când se ajunge?” au devenit din ce în ce mai vocale în ultimele zile. De aceea, dacă dosarul instrumentat de procurorul Daniel Horodniceanu va rămâne în forma actuală, va fi privit ca o altă investigaţie eşuată a procurorilor. Una dintre multele din ultimii ani, de la Iaşi.

Prin reţinerea exponentului unei lumi pestriţe care, în ultimii ani, nu s-ar fi putut ridica fără complicitatea autorităţilor, Horodniceanu şi-a luat asupra sa o responsabilitate mai mare decât cea a emiterii unui rechizitoriu şi a trimiterii în judecată a unui dosar de evaziune fiscală.

Poate toate bănuielile opiniei publice, despre mituirea unor funcţionari - mai mari sau mai mici - de către şmecherii betoanelor, sunt nefondate. Poate suntem cu toţii nebuni şi nu s-a dat nicio şpagă, nu s-a încălcat nicio autorizaţie, nu s-a construit ilegal nicun metru pătrat.

Aşa o fi. Dar, dacă nu vrea ca succesul de moment adus de „dosarul Zămosteanu” să se transforme într-un eşec important al carierei, Horodniceanu va trebui, la finalul anchetei, să ne arate că a dus investigaţia şi în sfera numeroaselor suspiciuni publice de corupţie, îmbrăcate în grup infracţional.

Interesul public - în sens judiciar, nu jurnalistic - stârnit de acest dosar îl obligă. Îl mai obligă, blazonul, adică reputaţia pe care şi-a câştigat-o ca şef la nivel naţional al DIICOT, precum şi bunul simţ urbanistic, pe care ieşenii îl vor tot mai mult să fie respectat.

O construcţie judiciară clădită doar cu cărămizile „evaziune fiscală”, „spălare de bani” şi „delapidare” va rămâne în picioare, cel mai probabil, în faţa instanţei. Însă în lipsa cărămizilor de „luare de mită”, „dare de mită” sau „trafic de influenţă, pentru ieşeni, va fi doar praf în ochi.