„Dar unde sunt taxiurile albastre?”

Făceam parte din aceeaşi promoţie (1966) de filologi, doar că el urmase facultatea la Bucureşti (avându-i colegi de an şi de cenaclu, pe Laurenţiu Ulici şi Mircea Iorgulescu, iar printre profesori, pe Nicolae Manolescu). Născut la Urziceni (îl „topea” melodia „Când eram pe Ialomiţa”), ajunsese, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări, la ziarul (cu nume prea optimist) „Zori noi”, din Suceava, unde l-am şi cunoscut, în peregrinările mele, din acei ani, ca redactor cultural la Radio Iaşi. A fost, de la început, o prietenie în trei, liantul fiind Grig Ilisei (cel „cu Fălticenii-n glas”), în a cărui casă părintească deseori ne-am desfătat, dimpreună cu familiile noastre.

Faţă de noi doi, care abia îndrăzneam a visa la prima carte, Cătălin Ciolca venea cu aura debutului într-o colecţie de prestigiu, „Luceafărul”, a Editurii Pentru Literatură. Era un pas uriaş spre consacrare, în acea colecţie fiind lansaţi Nichita Stănescu, Sorescu, Blandiana, Ioan Alexandru, Păunescu, Constanţa Buzea, Ioanid Romanescu şi atâţia alţii dintre poeţii generaţiilor ’60-’70. Titlul plachetei de debut, Versuri (nu Poezii, nici Poeme, titrări ce presupun un plus de orgoliu auctorial), era o capcană abil întinsă cititorilor rafinaţi, de care Cătălin Ciolca a avut parte, şi care i-au remarcat vocaţia, subtilitatea şi sensibilitatea discursului liric. Nicolae Manolescu, pe atunci cronicar literar la „Contemporanul”, distingea: Autorul e un sentimental incurabil, evocând peisaje, întâmplări, atmosfere, cu o tehnică ireproşabilă, dar şi cu o anume monotonie. Poeziile au curgerea leneşă a râurilor de la şes, resfirate în braţe de egală dimensiune. Să debutezi în colecţia „Luceafărul” şi să scrie, elogios, Manolescu despre tine -un alt autor ar fi folosit din plin aceste atuuri, spre a se impune, nu doar în plan literar, ci şi social. Departe de Ciolca aceste vanităţi şi oportunisme.

Apropierea de şi stabilirea în Iaşi s-au produs în etape, cu barierile specifice acelui timp neprielnic unui intelectual nedispus a face concesii, compromisuri. Refuzând a primi „calitatea” de membru PCR, a fost mai mereu marginalizat, nevoit să ocupe posturi sub standardul pregătirii şi vocaţiei sale, dar care îi asigurau libertatea de mişcare (interioară) şi de conştiinţă. La Suceava, a făcut parte din echipa care edita revista cu acelaşi nume (apărea… când ieşea de sub tipar), la Vaslui a coordonat „Vremea nouă, literară şi artistică”, la Iaşi (dar în anii ’90) a fost fondatorul noii „Reviste Române” (apărută sub egida ASTRA). Până la „evenimentele” din decembrie, vreme de două decenii, a ocupat nobila funcţie de organizator de spectacole la Teatrul de Păpuşi/ Teatrul „Luceafărul”, neputând râvni nici măcar la cea de secretar literar… „Revoluţia” l-a radicalizat şi particularizat. Un interludiu, din anii ’90, la revista „Cronica”, îi etalează calităţile de comentator, cu nerv polemic, al lumii tranzitorii în care trăim. Mai apoi, îşi încearcă norocul ca întreprinzător al unei edituri – de o fatală efemeritate, în condiţiile economiei de piaţă şi exigenţelor de la care editorul n-a făcut nicio clipă rabat.

Datorită aceloraşi exigenţe, sau dulcii nepăsări faţă de poetul hăruit care era, volumul următor (Discursuri şi peisaje, Editura Cartea Românească, 1983) i-a aparut abia la 15 ani de la debut! Cam tot pe-atunci, se va copilări, scriind surâzătoare Versuri pentru Ala, pentru fiica sa Ana, adică. S-ar părea că, prin ani, poetul a lăsat tot mai mult loc eseistului şi filologului. Prin contaminare amicală cu Grigore Ilisei, mai apoi pe cont propriu, elaborează Cartea Fălticenilor, de la A la Z (ediţia I, 2006; ediţia a doua, 2010), veritabilă enciclopedie a urbei de pe apa Şomuzului. Mai devreme (1999), alcătuise şi editase un volum de studii, documente şi mărturii În memoria lui Gr. T. Popa, carte ce reface traiectoria, prin cumplite vremi „de tranziţie” (de la capitalism la comunism, de la regalitate la republică), a unui destin exemplar. Ca semn confratern, alcătuieşte, împreună cu arhim. Timotei Aioanei, antologia-album Divanul cu prieteni, în care 70 de domni, doamne şi (foste) domniţe glosează encomiastic-sentimental la devenirea septuagenară a lui Grig Ilisei. 

Cum zicea eterna şi fascinanta poetă Nina Cassian: Să ne facem daruri.  Daruri de minte, inimă şi literatură. Când Cătălin însuşi şi-a luat pe umeri (s)amarul celor şapte decenii (eu urmându-l la o distanţă strategică), rememorând popasuri şi taifasuri petrecute împreună, ce-i puteam dărui, vechi cronicar, decât o cronică (rimată) – din care decupez aici câteva stihuri: S-adună anii… ca o risipire./ Sînt o povară dulce ori un chin?/ Parc-am căra sisifice menhire,/ aroma veche-a unui tandru vin…// Precum fîntîni cu cumpănă-n cîmpie/ de Ialomiţa, oasele suspină./ În faguri de beton, ca-n colivie,/ rîvnim spre liberarea ce-o să vină./ Ou sont les neiges, se întreba poetul/ prefericirii şi căderii noastre,/ Ci azi ne-acomodăm cu internetul./ Dar unde sînt taxiurile-albastre?! Ei, da, obişnuia poetul, în anii când taxiurile erau monoton de colorate, nu galbene, ca astăzi, să ia spre casă, în vreun final de agapă, doar şi numai un taxi albastru…

Fără îndoială, un taxi albastru îl duce, acum, într-o lume a liniştii eterne, pe acest neliniştit prieten-poet, ale cărui întrebări/ provocări/ răspunsuri doar eu ştiu cât de mult îmi vor lipsi. „Fumegă”, va fumega mereu în memoria mea afectivă un Peisaj de-al lui: Fumegă în copacul serii/ întîmplările de odinioară/ depărtat a gol sună/ toiagul cîntecului/ casele mărunte acum/ urcă albastru la cer/ O lampă cu gaz va aprinde/ bătrîna inimă singuratică. 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist

Publicitate și alte recomandări video