Datoria externă și iluzia prosperității noastre pe împrumut

Banca Naționată a României ne-a informat recent despre situația datoriei externe a țării: „în perioada ianuarie-decembrie 2025, a crescut cu 23,837 miliarde euro, până la 227,347 miliarde euro”. La finalul anului trecut, datoria externă pe termen lung a însumat 179,431 miliarde euro (aproape 78,9% din total), în creștere cu 14,8% față de 31 decembrie 2024. Datoria externă pe termen scurt a ajuns la 47,916 miliarde euro (circa 21,1% din total), în creștere cu 1,6% față de finalul lui 2024. În articolul din această săptămână, încerc să explic ce înseamnă cifrele comunicate de BNR și cum ne afectează pe fiecare dintre noi această situație.

Înainte de toate, vă aduc în atenție unul dintre argumentele invocate adesea de către nostalgicii comunismului, achitarea datoriei externe a României de către dictatorul Nicolae Ceaușescu. Achitarea datoriei externe a țării, în 1989, nu este un mit, ci un adevăr. Din punct de vedere strict contabil, România devenise unul dintre puținele state din lume fără datorie externă. În 1982 datoria externă a României atinsese aproximativ 13 miliarde de dolari, iar regimul comunist a adoptat o politică de rambursare accelerată, motivată de dorința lui Ceaușescu de a elimina orice dependență față de creditorii occidentali și de instituțiile financiare internaționale. Achitarea completă a datoriei externe s-a realizat pe seama populației care a fost efectiv sărăcită în decursul unui deceniu. Alimentele au fost raționalizate, la fel și energia, consumul intern era extrem de redus, iar toate bunurile mergeau la export.

Ce trebuie să înțelegem noi, cei de azi, de la cele întâmplate în 1989, referitor la datoria externă a României? Achitarea acestei datorii într-un ritm accelerat, aproape intempestiv am putea spune, raportat la procedurile financiar-bancare în acest domeniu, trebuie interpretată nu ca un indicator al prosperității, ci ca expresia unei opțiuni politice și ideologice, care a marșat pe independența financiară formală în detrimentul bunăstării populației și al modernizării economice. Din perspectivă istorică și economică, ambiția nebunească a lui Ceaușescu, susținută și de camarila sa, este un caz atipic în economia mondială, nu are de-a face cu ceea ce înseamnă dezvoltare economică. În ultimul său deceniu la conducerea României, dictatorul Nicolae Ceaușescu a fost efectiv un dement din punct de vedere socioeconomic. Să cumperi pâine pe cartelă, să te bați la rânduri imense pentru un pui amărât, să te încălzești la godin sau la reșoul electric improvizat dintr-o spiră și o cărămidă din BCA, cu raționalizarea energiei electrice cel mult două ore în fiecare seară, iată, aceasta este demența despre care vorbesc aici.

Toate țările se dezvoltă pe datorie, împrumuturile externe nu sunt neapărat un lucru rău, important este ce facem cu banii împrumutați. De exemplu, datoria externă a SUA este de aproximativ 25 de trilioane de dolari, dar aceasta se bazează pe rolul central al dolarului în economia globală. Investitorii din întreaga lume cumpără obligațiuni americane pentru că acestea sunt considerate cele mai sigure active financiare. Pe înțelesul tuturor, la prima vedere americanii sunt cei mai datori oameni de pe pământ, dar nivelul ridicat al datoriei SUA este expresia forței economice, nu a fragilității. Problema apare atunci când datoria nu mai finanțează investiții productive, ci acoperă dezechilibre structurale, cum este și situația țării noastre în momentul de față. Dar România nu este SUA, nu-i așa? Țara noastră trăiește de mai mulți ani cu două dezechilibre majore, de luat în seamă pentru viitorul nostru și al urmașilor noștri. E vorba despre deficitul bugetar și deficitul de cont curent. Împreună, aceste deficite explică în mare măsură creșterea accelerată a datoriei externe, care a depășit pragul de 220 de miliarde de euro, așa cum arată BNR.

Nivelul datoriei externe a Românei este într-o strânsă legătură cu problema deficitului bugetar, respectiv a deficitului de cont curent (deficitul comercial). Statul nostru cheltuiește constant mai mult decât încasează. Diferența trebuie acoperită din împrumuturi, iar o parte tot mai mare din aceste împrumuturi provine din exterior. Cu alte cuvinte, o parte din funcționarea curentă a statului (salarii, pensii, cheltuieli sociale) este susținută din bani împrumutați de pe piețele financiare internaționale. Aceasta înseamnă că noi am trăit până de curând într-o bulă de aparentă prosperitate, care va fi achitată din veniturile viitoare. Cealaltă problemă a țării nostre, în directă legătură cu datoria externă, este deficitul de cont curent. Pe scurt, România importă mai mult decât exportă. Consumul intern depășește capacitatea economiei de a produce competitiv pentru piața externă. Ca să înțeleagă tot românul, diferența (soldul comercial negativ al țării) este acoperită tot prin datorie externă. Nivelul nostru de trai, așa cum a fost până acum, a fost susținut parțial din resurse atrase din afara țării.

În momentul de față, nu trebuie să ne panicăm în legătură cu datoria externă a țării noastre, atât timp cât nu depășește 70% din PIB. România nu se află într-o situație critică. Cu toții vedem că economia crește, agențiile de raiting ne țin cu evaluările pe linia de plutire, iar investitorii încă au încredere și împrumută statul român. Cu toate acestea, încrederea investitorilor și finanțatorilor străini nu este necondiționată, ci depinde de capacitatea noastră de a gestiona deficitele și de a demonstra că împrumuturile de astăzi contribuie la dezvoltarea de mâine. Noi nu putem să împrumutăm la neșfârșit bani pentru majorări de pensii și salarii, pentru plata beneficiilor astronomice ale așa-numiților pensionari speciali sau a altor categorii de lux.

Dacă tot ne împrumutăm, atunci este înțelept ca banii împrumutați să-i investim în proiecte care aduc dezvoltare economică și, evident, bunăstare socială. Un stat care se împrumută pentru a construi infrastructură (autostrăzi, căi ferate, porturi, capacități de producție și tranzit a energiei) creează premisele rambursării datoriei. Există o diferență fundamentală între o datorie contractată pentru a construi o autostradă și una contractată pentru a plăti cheltuieli curente. În primul caz, investiția poate stimula economia, poate atrage investiții private, poate crește productivitatea și veniturile bugetare. În al doilea caz, datoria nu produce nimic în plus. Ea doar amână costurile de azi în responsabilitatea celor de mâine. Cineva tot trebuie să plătească, dar important e să nu plătească extrem de scump.

Astăzi, datoria externă a României indică predominanța sectorului public și a companiilor private, care împreună concentrează peste trei sferturi din totalul de 227,347 miliarde euro (BNR). Această configurație reflectă atât nevoia statului de a finanța deficitele bugetare prin împrumuturi externe, cât și rolul semnificativ al capitalului străin în finanțarea activității economice. În același timp, ponderea relativ redusă a sectorului bancar indică o diminuare a vulnerabilităților financiare asociate dependenței de finanțarea externă a sistemului bancar, comparativ cu perioada anterioară crizei financiare globale (2009-2012).

În loc de concluzii, dragii mei cititori, aș dori să rețineți câteva aspecte. Primul aspect este că, raportată la o populație rezidentă de 19,036 milioane persoane, datoria externă a țării este de aproximativ 11.943 euro/persoană (60.900 lei/persoană). Al doilea aspect este acela că nu e o nenorocire să trăiești pe datorie, atât timp cât banii împrumutați sunt investiți, adică produc alți bani, cu care să achiți datoria și să rămâi cu un oarecare profit. Una e să împrumuți bani pentru a benchetui (petreceri, vacanțe de lux, accesorii scumpe) și alta e să împrumuți bani pentru investiții productive. Abia atunci când ajungi să scoți profit din investiția făcută, poți să și benchetuiești.

Ciprian Iftimoaei este conferențiar universitar doctor în cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative, Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Publicitate și alte recomandări video