Caută 
3 MIN
Am menționat cu alte prilejuri, după 1989 au fost găsite și în lumea muzicii românești primele „chei” cu care s-au deschis arhive până atunci inaccesibile. Istoricii cu vocație și experiență și-au scris următoarele volume eliberați de cenzură (s-au adunat tomurile infatigabilului Octavian Lazăr Cosma), s-au alcătuit echipe de cercetători pentru studierea perioadelor vechi și noi. Bineînțeles, textele de publicistică, memoriile, convorbirile și-au dovedit importanța în descrierea vremurilor, personajelor importante, faptelor și atitudinilor de tot felul, revelatoare pentru înțelegerea pe cât posibil mai aproape de adevăr a istoriei cu muzică.
Există două tipuri de arheologie în acest domeniu: acțiunea colectivă, riguros organizată în cadru instituțional, spijinită financiar, și acțiunea personală, tot minuțios elaborată, uneori finanțată, alteori, nu, bazată pe multă pasiune, încăpățânare și încredere în necesitatea dezvăluirii documentelor. Demersurile personale pretind un interval de timp mult mai mare, nu întotdeauna se bucură de izbânda ajungerii la lumină în ritm egal, cunoscute de toți cei interesați. În paragrafele următoare voi menționa câteva realizări datorate efortului de grup și eforturilor solitare.
Voi începe cu cele din a doua categorie, pentru că aprecierile se cuvin suplimentar singuraticului retras (nu pierdut) luni, ani la rând în hățișul documentelor. Am scris deja numele său, îl repet cu admirație: Octavian Lazăr Cosma. Cu mult înainte de 1989, domnia sa a publicat primele cărți grele la propriu, cu semnificații majore.
Suntem în perimetrul imens al istoriei, așa că vorba cronicarului își află rostul: „se sparie gândul” văzând, răsfoind, citind atent miile de pagini adunate între coperți: „Opera românească” (două volume, 1962), „Hronicul muzicii românești” (nouă volume, 1973-1991), „Universul muzicii românești – Uniunea compozitorilor și muzicologilor din România (1920-1995)”, două ediții diferite publicate în 1995 și 2000, „Hronicul Operei Române din București” (trei volume, primul în 2003, următoarele două în 2017), „Simfonicile Radiodifuziunii Române” (1928-1998). Nu reproduc lista completă a scrierilor lui Octavian Lazăr Cosma pentru că poate fi găsită pe Wikipedia. Important este că viața admirabil de lungă (a ajuns la vârsta de 93 de ani, respectabilă și pentru claritatea-sinteza-umorul fin cu care își exprimă ideile) i-a permis să cunoască o perioadă enormă de timp în care s-au derulat evenimente cruciale, fericite și dramatice din istoria muzicii românești. Profesoratul, funcțiile de conducere în instituții muzicale importante, acribia cu care și-a notat cele trăite și meditate, răbdarea cercetării documentelor l-au ajutat pe Octavian lazăr Cosma să înalte edificii maiestuoase, demne de toată prețuirea, mult folositoare tuturor celor care sunt, vor fi interesați de istoria muzicii românești. Necesare și pentru că oferă din belșug idei muzicologilor, publiciștilor de azi preocupați de o anumită epocă, de un anumit muzician.
La fel de important este efortul istoricilor care lucrează „cot la cot”. Unul dintre cele mai bune exemple este tandemul de volume „Noi istorii ale muzicilor românești”, publicate la Editura Muzicală în anul 2020, coordonate de Valentina Sandu Dediu și Nicolae Gheorghiță. Le-am recenzat aici în patru episoade (17, 24, 31 martie și 7 aprilie 2021). Cele două volume sunt rezultatul cercetării aproape exhaustive pentru că oferă informații, descrieri, explicații privind toate genurile muzicale. Valoarea unor studii este sporită de numărul mai mic, diseminarea în publicații greu de identificat, ascunderea informațiilor imputabilă lipsei de interes și cenzurii – două piedici redutabile, spre exemplu, în cazul muzicii de jazz. Toate documentele, completate sau publicate prima dată în anul 2020, permit explicații și reinterpretări nu doar plauzibile, ci solid argumentate din perspectiva timpului nostru.
Al treilea volum demn de menționat acum este intitulat poetic „Drumul emigrării,” însă deplin explicit, „Povestea diasporei componistice românești din Franța, reconstituită din arhive comuniste” (Editura Muzicală, 2024). Simetric pentru însemnările de față, am ajuns la cercetătorul solitar, de data aceasta unul tânăr, Ana Diaconu. Corectă, necesară și meritorie rămâne grija autoarei, coordonată tot de Valentina Sandu Dediu, pentru multitudinea, diversitatea și dificultatea accesării tuturor surselor de informații, din arhivele menționate în subtitlu, existente în oceanul de documente numit internet sau în alte arhive de peste granițe. Din volumul Anei Diaconu pot fi aflate multe despre compozitorii Costin Miereanu, Mihai Mitrea Celarianu, Horațiu Rădulescu, Marius Constant, despre muzicologul Radu Stan – personalități ale muzicii românești afirmate în perioada de relativă liberalizare culturală (1963-1971), unele respectate și în mediile culturale vest-europene.
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
