Datorii pentru recuperarea istoriei muzicale românești (II)

În continuarea însemnărilor despre mult necesara valorificare a documentelor ce atestă parcursul muzicii românești, se cuvin menționate mai întâi trei tipuri de investigație cultivate la Iași: ordonarea cronologică, științifică, datorată istoricilor de vocație, colocviul asigurând patina, cromia adăugată informațiilor punctuale de dinamica amintirilor, povestirea autoreferențială echilibrată grație obiectivității în relație strânsă cu sursa istorică.

Primul sacerdot inspirat al documentelor a fost, a rămas în amintirea noastră, în istoria muzicii românești, George Pascu. Nu doar participarea, încă din tinerețe, la viața concertistică ieșeană în calitate de violist, apoi de dirijor al orchestrei și corului Filarmonicii „Moldova”, de director al instituției au prilejuit adunarea inevitabilă a informațiilor, a impresiilor despre oameni, evenimente, împrejurări mici și mari cu apreciabilă semnificație istorică. Mai ales vocația de cercetător pasionat al devenirii muzicii de-a lungul secolelor i-au clădit renumele. Mulți jurnaliști, profesori, animatori culturali au avut harul comunicării atrăgătoare în prezența publicului, dar George Pascu și-a rafinat cuvântul așezând informația exactă în plăcută rezonanță cu povestea de viață, cu metafora, cu umorul – bineînțeles, fiecare „ingredient” integrat, uneori surprinzător, întotdeauna argumentat, fluenței pledoariei. Pledoarie ce sfârșea inevitabil prin a convinge, a impresiona, a fi de învățătură. De aceea George Pascu și-a meritat locul pe scena filarmonicii ieșene prefațând concertele săptămânale, în special cele educative de duminică dimineața, la microfonul Radioului național și al celui regional din Iași, la Clubul „Prietenii muzicii”, înființat de el în 1956 la Biblioteca „Gheorghe Asachi”, în ultimii ani de viață și în emisiuni muzicale transmise de TVR Iași.

De neostenită laudă pentru neuitatul om de cultură a fost dualitatea sa profesională: harul de a vorbi publicului larg despre muzică nu i-a afectat  expozeul de factură istorică, bazat pe documente. Lectorul sensibil la cuvântul atractiv, în acord major cu metafora, uneori de-a dreptul calofil, are enorm de învățat despre secolele cu muzică ale Iașului. Publicistul Iosif Sava și-a început în 1987 seria colocviilor cu seniorii artei sonore culte românești avându-l partener de dialog pe George Pascu, publicând volumul „Muzicienii Iașului” (Editura Muzicală). Zece ani mai târziu apărea „Hronicul muzicii ieșene” (Editura Noël), carte absolut necesară studenților, profesorilor, jurnaliștilor și publicului,  elaborată împreună cu fosta sa studentă, Melania Boțocan, fidelă, respectuoasă colaboratoare contribuind esențial la finalizarea studiului în anii din urmă ai vieții profesorului, marcată de pierderea vederii.

Egal ca importanță documentară și atractivitate a expunerii a rămas volumul „Din dragoste de oameni și de muzică” (Editura Artes, 2015). Profesorul universitar doctor Mihail Cozmei și jurnalista Dora-Maria David au convertit în literă tipărită 14 colocvii înregistrate magnetic în fascinanta cameră ce adăpostea biblioteca impresionantă, discurile, benzile de magnetofon – ambient perfect potrivit conversației introductive, dialogului suprasaturat de idei despre muzica datoare mediului spiritual-cultural din diferite epoci și zone ale Europei. Închei referirile la George Pascu în relație cu valoarea documentului, nutrind speranța că trecerea timpului nu va eroda benzile de magnetofon profesionale care au memorat zecile de emisiuni radiofonice amintite mai sus, emisiuni ce merită schimbarea imediată a formatului vechi în cel modern digital, spre a se evita distrugerea definitivă.

Unul dintre studenții fericiți să se bucure de aprecierea și încrederea profesorului Pascu – Nicolae Gâscă –, a ales, după absolvirea Conservatorului din Iași, calea dirijatului coral. Domniei sale i se datorează înființarea ansamblului de voci Cantores Amicitiae, tinerețe începută cu exact o jumătate de secol în urmă. Pasiunea sa pentru arta muzicii corale, știința, rigoarea, echilibrul, insistența rezolvării și finisării problemelor de intonație, omogenitate, expresivitate, diplomația necesară menținerii coeziunii colectivului, priceperea de a cointeresa factorii decizionali în susținerea activității coralei „Cantores” pe scene românești și peste hotare se argumentează astăzi, după 50 de ani, în sutele de afișe, cronici, înregistrări de radio și televiziune, discografice, în seria impresionantă de CD-uri. Lectura volumului impozant ca număr de pagini și multitudine a informațiilor, A fost odată… (Editura PIM, 2021) impune o concluzie mai rar posibilă în cazul relatărilor autobiografice: mândria explicabilă a numeroaselor realizări artistice, melancolia la fel de firească motivată de trecerea timpului nu slăbesc obiectivitatea înfățișării istoriei cu cântec. Însă este luminată speranța de altădată a profesorului Pascu în viitorul muzicologic al studentului său. Textul volumului memorialistic despre „Cantores” se citește cu luare aminte pentru că sunt multe de aflat, de învățat, pentru că este scris amăgindu-te că autorul și-ar fi așezat numele pe alte volume istoriografice. Dar Nicolae Gâscă și-a privilegiat pasiunea pentru tehnica și arta cântatului în cor. Acestui domeniu i-a dedicat preocupările teoretice concretizate în pagini de carte. Oricum, „A fost odată…” rămâne un document admirabil însoțit de farmecul confesiunii. Acum supuse conciziei pretinsă de subiectul ales pentru aceste însemnări, referirile la corala „Cantores” vor fi peste puțin timp firesc motivate de clipa aniversară.

Alt domeniu al comunicării despre muzică, abia de puțin timp investit cu semnificația documentului, este jurnalismul muzical radiotelevizat. Decenii la rând, colocviile, dialogurile, eseurile substanțiale ca idei, ca dimensiuni temporale structurate în câte o emisiune ori pe parcursul unor cicluri, nu au depășit statutul efemeridelor, după transmitere intrând, în ceea ce am numit de câteva ori, tăcerea arhivelor. Puține au avut norocul „schimbării domiciliului” între coperți de carte. Cauzele sunt imputabile, înainte de 1989, cenzurii, după acel prag temporal importanței reduse acordată de instituțiile media care le-au difuzat trecerii acestor documente în folosința publică permanentă. Cât de multe au fost realizările jurnalistice și muzicologice destinate radioului, televiziunii, am avut ocazia să aflu mai întâi consultând arhiva programelor acestor instituții, apoi urmărind producțiile revenite, treptat, la lumină, redifuzate. Le-am ordonat și comentat în capitolul Muzicologie și jurnalism la radio, parte a volumului Muzicologia și jurnalismul. Prezența muzicii clasice în media românească de după 1989 (Editura Artes, 2007). Dezvoltarea tehnicii distribuirii pe internet, schimbarea politicii unor posturi publice de radio și televiziune prin distribuirea în acest spațiu a multor producții proprii, inclusiv a celor muzicale, înlesnește de câțiva ani circulația liberă a documentelor – înregistrări din concerte, recitaluri și spectacole, interviuri, colocvii, documentare. Este un avantaj enorm, o pledoarie pentru cunoașterea acelor realizări jurnalistice scăpate de limitele contingentului, câștigându-și statutul valoric permanent. Exemple sunt, din fericire, tot mai numeroase. Consemnez aici doar minusculul, dar excepționalul interviu realizat în anul 1979 pentru TVR de Marilena Rotaru cu dirijorul Sergiu Celibidache. Importanța ideilor puse atunci în discuție de distinsul jurnalist cultural, calitatea superioară plasează acel dialog printre documentele de referință pentru oricine este interesat de personalitatea creatoare a dirijorului.

Paginile aparent anodine alcătuind dosarele cu acte vizând activitatea internă, organizatorică, a unor instituții muzicale importante au, la rândul lor, semnificații istorice – un detaliu, un cuvânt, o atitudine, o hotărâre oficială din anumite momente intrând în rezonanță cu informații din alte surse spre a lumina explicații și concluzii altfel tributare subiectivității. Câte nu sunt de lămurit din istoria recentă a muzicii românești! Cele două volume Procese verbale ale ședințelor comisiilor „Simfonic” și „Muzică de cameră” din Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, volumul I (1951-1963), volumul al doilea (1964-1971), publicate în anii 2020 și 2022 la Editura Muzicală, ediții îngrijite de Elena Agapia Rotărescu, sunt importante izvoare de informații. Multe nuanțează ori schimbă explicațiile unor epoci, inițiative și creații muzicale difuzate anterior în volume de istoriografie și analiză. Astfel se dovedește importanța accesului liber la documente – arhiva schimbându-și statutul depozitului inert în loc unde destinul, experiențele, luptele celor de ieri capătă viață și înțeles pentru cei de azi.

Însemnările de față pot fi generos continuate cu producții românești – jurnalistice scrise, audio-vizuale, muzicologice – așteptându-și momentul intrării în atenția, în aprecierea publică. Sunt de așteptat spre cunoaștere evenimente, personalități de prim rang ce merită eliberate din captivitatea tăcerii.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog și profesor

Publicitate și alte recomandări video