„Davos”-ul securității

Vineri va începe cea de-a șaizeci și doua ediție a Conferinței pentru Securitate de la München, „Davos-ul securității”, un eveniment așteptat mai ales pentru că anul trecut s-a produs șocul J.D. Vance – acel discurs extrem de critic la adresa Europei. Între timp s-au spulberat multe iluzii în ceea ce privește relația transatlantică, iar așteptările pesimiste ale europenilor în privința administrației Trump au fost confirmate cu vârf și îndesat. Acum, delegația americană va fi condusă de Secretarul de Stat Marco Rubio, de la care se așteaptă măcar un ton mai politicos, dacă nu schimbări de fond ale mesajului.

De altfel, strategia de securitate națională a SUA (noiembrie 2025) a reluat cu o neașteptată duritate multe dintre acele critici, iar cea de apărare (ianuarie 2026) precizează clar că Europa a „făcut blatul” pe seama SUA în ceea ce privește cheltuielile pentru apărare și cheamă aliații de peste Atlantic să-și gestioneze ei înșiși problemele continentale, inclusiv cele provocate de Rusia. Așadar, e puțin probabil ca Marco Rubio să ne ofere surprize. Nu o va face, probabil, nici guvernatorul Californiei, democratul Gavin Newsom, care vine la München să-și consolideze prezența externă înaintea candidaturii prezidențiale din 2028. El va dori să se disocieze de Trump, dar nu va reveni la mesajul de tip Obama-Biden, „ordine bazată pe valori”, ci mai degrabă va căuta să definească o nouă combinație între forță și leadership-ul bazat pe reguli și parteneriate.

În limitele așteptate se vor înscrie, probabil, și liderii europeni, mai ales cei afectați de probleme interne serioase. Sir Keir Starmer, spre exemplu, a respins deocamdată șarjele interne care-i amenință poziția din Downing Street 10, dar se află într-o situație pe care a sintetizat-o foarte bine un personaj din cunoscutul serial britanic din anii 1980, Yes, Minister/ Yes, Prime-Minister: diplomația are de a face cu supraviețuirea în următorul secol; politica (internă), pe de altă parte, cu supraviețuirea până vineri după-amiază. Cât despre Emmanuel Macron, linia sa favorabilă autonomiei strategice europene este tot mai mult susținută pe continent, dar aceasta nu o face ușor de atins. Iar când cel care afirmă că e imposibil de atins se numește Mark Rutte, secretarul general al NATO – e drept, nu folosește adjectivul imposibil, dar nici nu are nevoie – înseamnă că este un proces îndelungat, scump și, să nu uităm, bazat pe o asumpție a solidarității europene pe termen lung care s-ar putea dovedi prea curajoasă.

În momentul finalizării acestui text, nu se știe cine va fi conducătorul neoficial al „delegației” României. S-ar putea ca miercuri să aflăm dacă președintele Nicușor Dan se va feri și de data aceasta de evenimente care, în principiu, sunt în fișa postului său, așa cum ar fi fost și recenta reuniune de la Davos. Despre Maia Sandu, spre exemplu, știm deja că va fi prezentă în capitala Bavariei, iar prerogativele președintelui Republicii Moldova sunt mai restrânse decât cele ale șefului statului român. Varianta cea mai sigură – dar, încă o dată, am putea avea o surpriză – ar fi șefa diplomației, ministrul de Externe Oana Țoiu. Domnia sa va putea să aibă întâlniri utile cu omologi sau cu alte personalități prezente la München, dar nu va putea fi o prezență notabilă. Nici predecesorii domniei sale nu au fost asemenea prezențe, și iarăși acesta nu este un reproș. În sistemul regional (european) al acestor ani, România este o putere medie spre mică ce derulează o politică externă și de securitate specifică unei puteri mici.

Dar, dacă nu vorbim noi, măcar să nu vorbească alții despre noi. Se știe, anul trecut am fost în compania selectă a Suediei și Regatului Unit, pe lista neagră a lui J.D. Vance, despre ale cărei fundamente nu putem discuta aici. Acum, din partea lui Marco Rubio atacuri de acest tip sunt improbabile, dar nu este exclus ca alți membri ai delegației – sunt prezenți destui legislatori cu opinii de tip MAGA, iar Camera Reprezentanților, se știe, a comentat negativ situația din țara noastră. Însă o țară de dimensiunile și importanța României ar trebui să-și revină și să încerce o rezolvare a ecuației cu care se confruntă aproape dintotdeauna – cum să etalezi o politică externă rezonabilă când ai parte de o proastă politică internă?

Publicitate și alte recomandări video